Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Dintr-un curs despre Rebreanu…

Anul 1920 reprezintă, prin apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu, anul ce deschide seria marilor romane româneşti moderne, prin care epica de la noi se sincronizează pe deplin cu literatura europeană.

Rebreanu s-a dovedit un adept fervent şi lucid al literaturii realiste, al literaturii ce caută să oglindească realitatea cu obiectivitate, în deplin exerciţiu al autenticităţii narative. De altfel, el mărturisea undeva: “Pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi viaţă (…). Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se apropie de mitul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” (Cred, 1929).

Se poate aprecia că prin această nevoie acută de obiectivitate şi autenticitate se explică şi aparenta neglijenţă stilistică a romancierului, asperităţile de expresie ale frazei sale. Aspiraţia de a-şi supune decisiv eul obiectului se pare că l-a urmărit dintotdeauna pe Liviu Rebreanu, scriitor care, în viziunea asupra satului se rupea definitiv de tendinţa idilizării sămănătoriste şi de starea nostalgică a “dezrădăcinatului”, de condiţia abulică a celui înfrânt iremediabil de viaţa urbană. În acest fel, Rebreanu nu aşază între el şi realitatea descrisă o prismă subiectivă deformatoare; el nu intervine în destinul eroilor săi, lăsând faptele să se desfăşoare implacabil, după logica lor ineluctabilă.

Iată de ce autorul lui Ion trebuie considerat un antirousseauist, pentru că el ni-l înfăţişează pe ţăran ca pe o fiinţă dominată aproape exclusiv de un egoism primar, ca pe un spirit disimulativ şi tenace. Pe de altă parte, Rebreanu nu e un prozator al ţărănimii prin excelenţă (cum îl vedea Gherea pe Coşbuc – “poet al ţărănimii”), ci un scriitor ce condensează la scară individuală esenţele şi dinamica relaţiilor sociale dintr-o epocă istorică determinată.

Ion nu este, astfel, doar romanul setei nepotolite de pământ a ţăranului român, ci un adevărat microcosmos în care se concentrează aspiraţiile, durerile şi suferinţele populaţiei româneşti din Transilvania. Găsim aici expresia narativă a unor condiţii existenţiale de o duritate nebănuită, în care opresiunea naţională se converteşte în opresiune socială. În acest roman, ce înfăţişează un prototip al ţăranului român, văzut ca produs al relaţiilor sociale, Rebreanu abandonează şi ultimele iluzii idilizante, evitând cu bună ştiinţă orice judecăţi de valoare asupra lumii pe care o reprezintă epic.

În aceeaşi măsură, Ion ne oferă şi imaginea unor frământări sufleteşti încheiate tragic, generate în sufletul ţăranului de o dublă frustrare: pe de o parte sărăcia şi, pe de alta, demnitatea naţională utltragiată.

Cele două laturi ale frustrării sunt personificate în drama lui Ion Pop al Glanetaşului, ţăranul ce silueşte fata unui bogătaş al satului pentru a-l sili să i-o dea de nevastă împreună cu pământul de zestre, şi în drama lui Titu Herdelea, cărturarul ce oscilează între aspiraţia sa socială şi idealul de eliberare naţională. Rebreanu vrea să inducă cititorilor ideea că, în fond, problema pământului e şi una de ordin naţional. De altfel, Titu Herdelea e, aici, în acest roman, ca şi în Răscoala, un personaj-liant, un raisonneur, exponent fidel al ideilor autorului în faţa realităţii, al concepţiei acestuia despre existenţă, destin, viaţă şi moarte.

În romanul Ion frustrarea dragostei neîmplinite are un potenţial de dramatism puţin obişnuit. Conflictul romanului se încadrează, de fapt, între alienarea socială şi aspiraţia spre libertate, văzută ca o condiţie a fericirii. “Cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române” (E. Lovinescu), romanul Ion e alcătuit dintr-o intrigă aproape banală, cu un subiect simplu, linear, cuprins, însă, într-o materie epică densă.

O întreagă realitate socială este reprezentată aici epic, o frescă a satului ardelean, un basorelief cu zeci de personaje, realizat printr-o observaţie minuţioasă şi o voinţă creatoare similidemiurgică. Tebuie însă subliniat faptul că drama lui Ion depăşeşte ferm contingenţele sociale, înscriindu-se întrun fel de metafizică a instinctualităţii dezlănţuite.

Dorinţa de pământ este (ca şi la Buteau din La terre de Emile Zola) susţinută de o energie neînfrânată, urmărită cu o inteligenţă practică, ajutată de ascunse impulsuri instinctuale, nu este decât dorinţa nestăvilită de acumulare materială, de ascensiune socială frauduloasă, proprie dezvoltării capitaliste a satului transilvănean.

Ion poate fi văzut şi ca exponent al ţăranului reprezentat ca o categorie eternă. Din această perspectivă, foamea de pământ nu e nimic altceva decât simbolul unei “ambiţii tragice”, care implică destinul omului dintotdeauna, scăpând din chingile contingentului.

Compoziţia romanului e una simfonică, împărţită în planuri paralele, corelate printr-o subtilă “contrapunctare simfonică” a celor două părţi care întregesc acest “cosmos” narativ: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Prozatorul procedează asemenea unui arhitect, foarte atent la problemele de armonie, echilibru şi perspectivă narativă. Romanul devine astfel un corp epic sferoid, se încheie precum a început; după ce îl introduce pe cititor în satul Pripas, se întoarce la sfârşit, pe acelaşi drum, înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Acest procedeu compoziţional al cercului închis trădează voinţa constructivă a prozatorului, efortul său de a edifica o arhitectură narativă armonioasă şi coerentă.

Personajul principal al romanului e un exemplar uman stăpânit de instincte obscure, un individ ce se caracterizează prin primitivismul, instinctualitatea şi inteligenţa sa, un ţăran ce aude “glasul pământului”. Prozatorul îl prezintă pe Ion Pop al Glanetaşului ca pe o expresie a instinctului de stăpânire a pământului, un fel de posedat, cu trăiri parcă halucinate.

Portretele individuale au, în Ion, ceva statuar, după cum timpul are, în ciuda momentelor de tensiune, de confruntare acută, un ritm egal cu sine. Romanul Ion este, din acest punct de vedere, mult mai aproape de timpul eposului. Eposul şi drama interferează, de fapt, în ţesătura epică a romanului, conferindu-i acestuia individualitate şi originalitate.

Din punct de vedere stilistic, romanul se detaşează în proza românească prin stilul anticaloficl, prin expresia caracterizată de concizie şi robusteţe totodată, printr-o foarte justă economie a figurilor de stil şi printr-un limbaj neutru, impus de neimplicarea  autorului în propriul text, de voinţa sa de obiectivitate şi de legitimare narativă, prin autentificare a faptelor şi evenimentelor, a personajelor şi mediilor sociale.

Al doilea roman important al lui Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, mută accentele epice de pe observaţia mediilor şi a caracterelor pe o problematică a conştiinţei, a interiorităţii. E vorba, aici, de o schimbare, deopotrivă a tehnicii narative, dar şi a perspectivei. Roman al unui caz de conştiinţă, Pădurea spânzuraţilor ne înfăţişează destinul lui Apostol Bologa, un destin determinat de conflicte sociale şi naţionale, care, de fapt, se decide în subconştientul tulbure al eroului.

Personaj urmărit de dureroase obsesii, torturat de o acută nevoie de a-şi legitima o identitate lăuntrică, Bologa e definit în mod explicit chiar de autor, într-o notă cu aspect confesiv: “Apostol e cetăţean: o părticică din eul cel mare al statului; o rotiţă într-o maşinărie mare; omul nu e nimic decât în funcţie de stat.// Apostol devine român: pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frăţească”.

Se poate afirma că Apostol Bologa e, cum ar spune Hegel, o “conştiinţă nefericită”, în măsura în care lui îi este peste putinţă să soluţioneze interior contradicţia acută dintre existenţă şi esenţă, materializată aici în antinomia societate/ comunitate, implicând în sine şi o dialectică a realului şi idealului, care constituie, de fapt, resortul creaţiei lui Rebreanu. Rezolvarea unei astfel de antinomii nu e întrevăzută de autor decât printr-o soluţie radicală, prin moartea personajului principal, moartea putând fi considerată ca o expiere a vinei de a fi luptat împotriva conaţionalilor săi. Există aici o dostoievskiană dialectică a vinei şi a expierii ce funcţionează în chip mai mult sau mai puţin obscur şi care este detaliată în plan psihologic cu acuitate analitică de scriitor.

Sondajul psihologic la care apelează Rebreanu este asumat din dorinţa modernizării romanului românesc, dar şi ca o necesitate a sincronizării literaturii române cu literatura europeană. G. Călinescu vede drama lui Apostol Bologa din perspectiva crizei unui suflet mediocru, aflat în luptă cu o dramă peste puterile sale. Meritul incontestabil al prozatorului e însă mai ales acela de a fi analizat cu minuţie resorturile psihologice şi sociale ale dramei.

Apostol Bologa este ofiţer în armata austro-ungară, un ofiţer ce are o conştiinţă a datoriei fermă, la început, percepând obligaţiile care îi revin cu o anume ardoare. El obţine decoraţii pe front, în Galiţia şi Italia. Condamnarea cehului Svoboda i se pare, la început, un act de dreaptă justiţie. Ştirea că regimentul din care face parte va fi dislocat în Transilvania îl descumpăneşte. Aflat într-o dilemă sfâşietoare, Bologa încearcă să dezerteze pe frontul rusesc, dar este rănit. Drama morală revine în momentul în care află că trebuie să judece câţiva ţărani români din zona frontului, acuzaţi de fraternizare cu inamicul.

Bologa nu poate, însă, semna o sentinţă împotriva conştiinţei sale de român, astfel încât dezertează, însă e prins şi executat. Moartea devine aici o izbăvire, în măsura în care absolvă eroul de orice mustrare de conştiinţă. Cauza dramei pe care o trăieşte atât de intens Apostol Bologa este dublă. Mai întâi, e vorba de o cauză obiectivă, de monstruozităţile războiului şi de dualismul antagonic stat/ popor. Motivaţia dramei mai este, însă, justificată psihologic, prin comportamentul şi reacţiile eroului.

Apostol Bologa întruchipează, în fond, tipul intelectualului, cu toate aporiile şi dilemele ce îi marchează acestuia existenţa exterioară şi lăuntrică. Copil fiind, el este crescut de un tată sever şi de o mamă cu convingeri religioase. Crescând, se transformă într-un adolescent cu porniri contradictorii. Obişnuit fiind să aibă mereu un sprijin moral, moartea tatălui îl face să se simtă singur, înstrăinat. Bologa e un personaj ce şovăie neîncetat între certitudini. Dorinţa de a-şi oferi răspunsuri precise unor întrebări tulburătoare îl torturează fără încetare, oferindu-i personajului statutul unui damnat, al unui erou tragic. Pe frontul românesc nu există pentru erou decât o alternativă: să-şi facă “datoria” sau să dezerteze, astfel încât, neputând ieşi din impas, neputând soluţiona această dilemă chinuitoare, el acceptă moartea ca unică soluţie.

Până la urmă, destinul tragic al lui Bologa, condiţia sa de “conştiinţă nefericită” provine din lipsa de decizie, din incapacitatea organică a personajului de a-şi asuma o decizie netă. Această lipsă de hotărâre e, fără îndoială, motivată psihologic, prin acest moment dramatic de alternativă, pe care personajul nu-l poate depăşi.

Analiză a unui caz de conştiinţă, romanul Pădurea spânzuraţilor evocă şi absurditatea luptei, atmosfera ilogică a războiului, raportate necontenit la stările sufleteşti ale personajelor, la reacţiile lor instinctive, organice. De precizat că autorul nu relatează în mod direct scene de luptă; el sugerează, mai degrabă, doar atmosfera apăsătoare, absurdă şi tragică a frontului.

Liviu Rebreanu se dovedeşte, prin romanul Pădurea spânzuraţilor, un deschizător de drumuri pentru proza de analiză psihologică românească. Romanul e structurat cu aceeaşi minuţie a ordonării evenimentelor narative, cu aceeaşi grijă pentru arhitectura de profunzime şi de suprafaţă a edificiului epic. În acest roman epicul, tama, se subordonează analizei atente a stărilor de conştiinţă, investigaţiei universului lăuntric al personajelor.

Şi în romanul Răscoala ni se dezvăluie crezul artistic al lui Rebreanu, anume acela că durabilitatea operei de artă e direct proporţională cu cantitatea de viaţă prezentă în ea. Şi aici, proza cu caracter obiectiv, predominant realistă e dimensionată pe un fundal social amplu, panoramic, iar impersonalitatea viziunii artistice nu exclude cu totul un substrat etic, abia sugerat de autor.

În ceea ce priveşte geneza romanului, se poate afirma că scriitorul a purtat proiectul acestei vaste construcţii epice timp de aproape douăzeci şi cinci de ani. Rebreanu a avut intenţia de a scrie o trilogie a provinciilor româneşti, pe care a realizat-o parţial. Modelele, mărturisite, sunt Zola (cu La terre), Reymont (cu Ţăranii) şi Maupassant. Un rol important în redactarea textului acestei opere l-a jucat şi stabilirea temporară a scriitorului la Valea Mare (judeţul Argeş), zonă unde răscoala din 1907 cunoscuse proporţii însemnate. Pentru scrierea romanului, Rebreanu a recurs la o documentare masivă, a discutat cu ţăranii participanţi la răscoală, a citit articole din presa epocii, a consultat lucrări de istorie, a citit dezbaterile parlamentare privitoare la revoltă etc.

Din punct de vedere compoziţional, romanul Răscoala e structurat pe două planuri narative: unul care înfăţişează viaţa ţăranilor din Amara şi celălalt ce prezintă viaţa unui grup de moşieri, oameni politici, gazetari ce au relaţii cu “chestiunea ţărănească”. De remarcat că cele două planuri narative se intersectează adesea, personajul ce face legătura între ele fiind Titu Herdelea.

Cartea este alcătuită din două părţi:  Se mişcă ţara (cu capitole precum Răsăritul, Pământurile, Flămânzii, Flăcările etc.) şi Focurile (capitole: Scânteia, Flăcări, Sângele, Apusul). Materia epică a romanului e organizată prin procedeul gradaţiei ascendente şi gândită într-o construcţie narativă simetrică, circulară. Astfel, două elemente ce ar verifica circularitatea operei sunt faptul că ea începe cu capitolul Răsăritul şi se încheie cu capitolul Apusul, după cum problema pământului e aceea care deschide şi închide orizontul epic al romanului.

Tehnica de compoziţie fundamentală pe care o valorifică Liviu Rebreanu este tehnica contrapunctului, prin care scriitorul aduce succesiv în prim-plan secvenţe epice din cele două planuri ale operei.

În centrul romanului Răscoala  este plasat eroul colectiv, masa de ţărani. Pentru a contura spaţiul epic dramatic al revoltei, Rebreanu apelează la procedeul acumulărilor succesive de fapte aparent minore ce conduc la amplificarea nemulţumirilor şi la accentuarea răzvrătirii ţăranilor.

Principalele momente ce concură la declanşarea răscoalei sunt: furtul inventat de Cozma Buruiană, arestarea învăţătorului Dragoş, considerat un instigator al ţăranilor, refuzul Nadinei de a negocia cu ţăranii în privinţa vânzării moşiei Babaroaga, zvonurile care circulă în legătură cu o posibilă împărţire a pământului către ţărani. Nemulţumirile acumulate punctual vor izbucni, în cele din urmă, năvalnic, culminând cu scena uciderii lui Miron Iuga. Capitolul Petre Petre este, de fapt, cel ce marchează apogeul represiunii. Acest capitol este realizat prin tehnica scenariului de film, în care alternează scene de masă – gros-planuri -, cu scene individuale, cu figuri aşezate în prim-plan. Sugestivă este împletirea imaginilor auditive (plângea, striga, gâfâia, răcnea), cu elementele vizuale, prezente mai ales în descrierea armatei.

Modalităţile de realizare a personajului colectiv sunt foarte diverse. Se pot aminti: dimensionarea enormă, decuparea amănuntului semnificativ, tehnica detaliului intens realist, prezenţa elementului fabulos, folosirea unor procedee şi tehnici aparţinând cinematografiei, caracterizarea personajului colectiv de alte personaje (Ilie Rogojinaru, Miron şi Grigore Iuga) etc.

Ceea ce frapează în descrierea eroului colectiv e stilul “cenuşiu” sau, mai degrabă, aparenta lipsă de stil prin care impresia de autenticitate este mult sporită, intensificată. Cu toată

această impersonalitate stilistică, fraza e gândită şi construită în mod plastic, cu o anume tensiune a sintaxei şi a tonalităţii epice.

Deşi scriitorul vizează să circumscrie epic mai ales eroul colectiv, totuşi, sunt surprinse şi câteva individualităţi distincte: Serafim Mogoş, Leonte Heruvimu, Trifon Guju, Luca Talabă, Marin Stan ş.a. Se detaşează, dintre aceste individualităţi, Petre Petre, un adevărat purtător de cuvânt al răsculaţilor, ins dârz, înzestrat cu simţ justiţiar, curajos şi inteligent.

În cel de al doilea plan al romanului Răscoala regăsim un grup de moşieri, arendaşi, politicieni, ce se află în raport cu problema ţărănească. Pământul, cuvânt-cheie al naraţiunii, e criteriul ce diferenţiază eroii cărţii, îi delimitează şi le conferă o anume individualitate prin raportare.

Titu Herdelea este un personaj-liant, comentator al evenimentelor şi, în acelaşi timp, un raisonneur ce pune în scenă, mediat, perspectiva auctorială asupra evenimentelor. Titu Herdelea este cel care va pune, la începutul romanului, întrebarea-cheie, care explică, în fond, întreaga desfăşurare a acţiunii: “Dar pământurile oamenilor, unde sunt?”.

Miron Iuga întruchipează tipul boierului patriarhal, a boierului “de neam”, asemeni lui Dinu Murguleţ din romanul lui Duiliu Zamfirescu. Legat de pământ, dârz, autoritar în relaţiile cu ţăranii, el are, totodată, şi o voinţă inflexibilă, arogându-şi dreptul de stăpân absolut asupra pământurilor sale, dar şi asupra ţăranilor. Miron Iuga reprezintă, cum lesne se poate observa din paginile romanului, vechea mentalitate cu privire la pământ. Pe de altă parte, trebuie să observăm că personalitatea sa este reflectată în chip diferit în conştiinţa personajelor, rezultând de aici o imagine sintetică asupra sa, imagine alcătuită din mai multe perspective şi unghiuri de vedere.

Grigore Iuga, fiul lui Miron Iuga  are o cu totul altă concepţie asupra pământului decât tatăl său. Pentru el proprietatea asupra pământului nu este nimic altceva decât un mijloc ce îi asigură o existenţă liniştită. El are vederi liberale, căutând, adesea, să-şi depăşească clasa socială căreia îi aparţine. Astfel, el înţelege “chestiunea ţărănească”, chiar dacă nu poate oferi soluţii practice pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor. Impresionat de tragedia pe care o trăiesc ţăranii, el este totuşi o fire contemplativă, un spirit aproape abulic, melancolic, înnobilat de sentimentul iubirii, în care nu acceptă compromisuri. În viziunea sa, “femeia frumoasă trebuie să înnobileze existenţa, nu s-o întineze”. Viziunea lui Grigore Iuga este, aşadar, în mod fatal limitată de poziţia sa de clasă. Scriitorul întruchipează epic şi alte personaje aparţinând acestui al doilea plan narativ, cum ar fi Cosma Buruiană, Ilie Rogojinaru, Efialte Platamonu, Boiangiu, Baloleanu etc.

Roman fluviu, cu o viziune amplă asupra existenţei şi cu o tonalitate de epopee, romanul Răscoala se detaşează prin arta expresivă cu care este prezentată psihologia eroului colectiv. Tudor Vianu găsea, între elementele novatoare ale operei, “viziunea unanimistă”, “viziunea stărilor de mulţime şi a omului ca element al grupului social”. Ne întâmpină, în această operă literară, o intuiţie suplă şi profundă a manifestărilor “gloatei”. Astfel, la început totul se desfăşoară lent, pentru ca mai apoi să se amplifice, într-un conflict de proporţii aproape apocaliptice.

Dimensiunea operei, epopeică, are ca suport un stil de o extremă concizie şi proprietate, limpede şi sobru. Regăsim aici imperativul rebrenian al “stilului nevăzut”, nevăzut în sensul obiectivării şi al adecvării la realitate. G. Călinescu remarca, în legătură cu acest stil, că “Frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă; câteva sute de pagini – au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării”.

Romanul Răscoala poate fi privit, dintr-un alt unghi, şi ca un examen clinic al claselor stăpânitoare, astfel încât ochiul critic al prozatorului se regăseşte în multe pasaje ale acestei opere care circumscrie un vast tablou al unei mişcări sociale. Din roman se desprinde şi ideea rupturii lui Rebreanu de tradiţia literară sămănătoristă. Dacă aceasta din urmă idealiza boierimea de neam, o aureola, din perspectiva unei viziuni patriarhale, Rebreanu renunţă la orice urmă de idealism ori edulcorare, prezentând realităţile prin prisma unei viziuni impersonale, de o obiectivitate suverană.

Scriitorul se dovedeşte în creaţia sa un observator atent al masei. În aparenţă, aceasta acţionează după legi lipsite de raţionalitate, comportându-se totuşi ca un organism bine închegat, cu articulaţii precis asamblate.

Prin romanele sale, Liviu Rebreanu se impune în literatura română ca un reprezentant de frunte al realismului românesc, un scriitor ce a contribuit în mod decisiv la sincronizarea prozei româneşti cu cele mai notabile realizări epice europene.

November 24, 2009 - Posted by | L. Rebreanu | ,

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: