Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Jovialitatea lui Creangă

Este învederat că Creangă adună în scrierile lui mult vocabular ţărănesc, dar mai cu seamă proverbe, zicători care alcătuiesc aşa-zisele lui „ţăranii”. însă acestea singure nu pot face o literatură. Dacă so­cotim pe Creangă folclorist, atunci sunt culegeri de ţăranii mult mai bogate. Despre Creangă se repetă mereu banalităţile şcolare ştiute: puterea de a crea tipuri vii, arta cu care mânuieşte limba, puritatea vocabularului, aproape cu desăvârşire lipsit de neologisme, stilul sim­plu, natural şi plastic, cu propoziţii şi fraze armonioase şi ritmate, atât de perfect potrivit cu subiectul şi celelalte. însă graiul lui Creangă nu e „natural”, ci numai autentic în înţelesul că pare cu putinţă ca un ţăran adevărat din Humuleşti să vorbească astfel. Vorbirea acelui ţăran este umflată, încărcată cu tot ce se poate culege din partea locului. Plăcerea stârnită de ascultarea scrierilor lui Creangă nu e o plăcere de recunoaştere a adevărului, ci una de rafinament erudit. Nici un om cu gust nu citeşte această operă pentru ca să ia cunoştinţă de „întreaga înţelepciune populară, aşa cum a fost cristalizată de veacu­ri în proverbe şi zicători”. Dimpotrivă, în loc să fie educativ, efectul acestei înţelepciuni este ilariant. Creangă foloseşte un procedeu tipic autorilor cărturăreşti, ca Rabelais, şi în linia lui, ca Sterne şi Anatole France, şi anume, paralela continuă, dusă până la beţie, între actuali­tate şi experienţa acumulată. Instrumentul principal al acestui mod literar este citatul. Iată, bunăoară, un pasaj luat la întâmplare din Pantagruel (LXV):

„En quelle hierarchie, demanda frere Jean, de telz animaux vene-neux mettez vous la femme future de Panurge?

— Dis tu mal des femmes, respondit Panurge, ho guodelureau, moine culpele? — Par la guoge cenomanique, dist Epistemon, Euripides escrit, et le prononce Andromache, que contre toutes bestes vene-neuses a ete, par l’invention des humains et instruction des dieux, remede profitable trouve. Remede jusques â present n’a ete trouve contre la male femme. Ce gorgians Euripides, dist Panurge, tousjours a mesdict des femmes. Aussi fut ii par vengeance divine mange des chiens, comme luy reproche Aristophanes. Suivons. Qui a, şi parle.

— Je urineray presentement, dist Epistemon, tant qu’on vouldra.

— J’ay maintenant, dist Xenomanes, mon estomac sabourre â profit de mesnaige. Je ne panchera d’un couste plus que d’aultre..

— II ne me faut (dist Carpalim) ne vin ne pain. Trefves de soif, trefves de faini,

— Je ne suiş plus fasche, dist Panurge. Dieu mercy et vous. Je suiş gay comme un papegay,

Joyeux comme un esmerillon, Alaigre comme un papillon.

Veritablement ii est escrit par votre beau Euripides, et le dit Sile-nus, beuveur memorable,

Furieux est, de bon sens ne jouist, Quiconques boit et ne s’en resjouist.”

Aşa decurge toată opera lui Rabelais, într-o ploaie de citate şi de cuvinte savante ori rare, a căror intenţie este tocmai de a parodia înţelepciunea cărţilor din care sunt extrase. Erudiţia aceasta este gus­toasă nu în sine, ci în jovialitatea care le dezlănţuie. Adevărata taină a lui Rabelais este „Za joyeusete”. Anton Pann ori Creangă, deşi atât an-tonpannismul, cât şi humuleştenismul sunt varietăţi de rabelaisianism, adică de savoare a erudiţiei joviale, fac cu greu figură de erudiţi pen­tru cititorul comun. Asta vine din prejudecata că autorul livresc trebuie să fie neapărat un cărturar. Erudiţia însă nu are limite, şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei nişte mari erudiţi şi nişte umanişti în materie de ştiinţă şi literatură rurală. Deşi citatele lor nu sunt scoase din cărţi, ci din tradiţia orală, operele lor nu sunt mai puţin cărturăreşti, structura scrierilor lor fiind aceeaşi ca în opera lui Rabelais: adică o jovialitate enormă, care înăbuşă cel mai neînsemnat fapt într-un roi de citate. în nici un chip Anton Pann, autor de mare valoare pe nedrept subpreţuit, nu este un culegător. Formula lui este aceea a lui Rabelais, grindina de citaţiuni prin asociaţie, erudiţie şi „joyeusete”:

Omul îndărătnic toate d-a-ndaratele le face. Tu umbli să-l îmblânzeşti Şi mai rău îl îndrăceşti.

El Pentru o muscă îşi dă palme.

Şi Pentru un purice îşi arde plapoma.

Pentru un şoarece Lasă să arză şi moara, Numai şoarecii să moară.

De aceea zice: Răul ce ş-îl face omul singur,

nimenea altul n-ar putea sa i-l facă.

că Oţetul tare vasul său ş-îl strica.

Omul îndărătnic Ce apucă se usucă,

Şi Toate d-a-ndaratele îi merg.

Adică: După ploaie, chepeneag.

Şi După moarte, cal de ginere.

El nu ştie că: Toată graba strică treaba.

Şi Cine se grăbeşte curând osteneşte.

Această beţie de proverbe sistematizate nu e menită să placă omu­lui simplu, şi Povestea vorbii nici nu e o scriere populară. Ciclul e alcătuit pentru plăcerea intelectului, indiferent prin conţinutul didactic, savuros prin bufoneria erudită. Şi Anton Pann şi Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar în înţelesul rabelaisian. Creangă este un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor „vesel” prin materie. Conţinutul poveştilor şi Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt de a fi tratat liric ori fantastic, veselă este hohotirea interi­oară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele însele, dintr-o volup­tate strict intelectuală. Obiecte, animale, oameni, vorbesc întruna, aruncând cele mai joviale vorbe prin forma lor neaşteptată, nicidecum frumoase prin armonia sunetului, şi citând neostenit şi cu o viteză nemaipomenită:

«— Măi… da’ bun eşti de gură!

— Şi de gură, dar şi de lucru…»

«— Te-ai încurcat în socoteli, măi băiete; ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâiu; ş-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de-ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea că: Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul…»

«— Despre aceasta, bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru, că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe cum zici, căci mila Dom­nului: Lac de-ar fi, broaşte sunt destule…»

«— Ai toată voia de la mine, fătul meu; dar mare lucru să fie, de nu ţi s-or tăie şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vrun iepure, ceva… şi popâc! m-oiu trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: Fiecare pentru sine, croitor de pane…»

«— Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: Apără-mă de găini, că de câni nu mă tem…»

«— Ce mânca văd eu bine că ai; despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneţi-mi, ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori, câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica? Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche din partea voastră; la Sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte                 Şi la război,

înainte                                  înapoi.”

«— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:

Voinic tânăr, cal bătrân, Greu se-ngăduie la drum.

D-apoi calului meu de pe atunci, cine mai ştie unde i-or fi put­rezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om. Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori, vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele…»

«—…Ei apoi… zi că nu-i lumea de-apoi. Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:

Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, Să mă mier ce m-a găsit.

Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a şters pur­tarea necuviincioasă a spânului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:

Viţa-de-vie tot învie,

Iar viţa-de-boz, tot răgoz.”

«— Măi! da’ al dracului onânie de om e şi acesta, zise Harap Alb. Grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului…»

«— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemând?

— Zi-i pe nume să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă zâmbind pe sub musteţe.

—  Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă… nu greşeşti; să-i zici Lăţilă… nici atâta; să-i zici Lungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap Alb, înduioşat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, brâul pământului şi scara ceriului, ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici…»

«— Ei apoi, şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbăvim noi! Pâclişit om e împăratul Roş, se vede el, zise atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de întunerec, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip; dar numai iuţală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste, în aşa scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis, ca să te fereşti de omul roş, căci e listai dracul în picioare, acum văd eu.»

Când descoperim mecanica erudită a povestitorului, suntem luaţi de apele jovialităţii lui şi enunţarea goalei formule „vorba ceea” trezeşte râsul. Este şi o erudiţie stric lexicală de cuvinte cu sonuri năstruşnice, mai degrabă cacofonice, care izbesc urechea nu prin ex­presivitatea lor, ci prin volubilitate:

«— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa şi n-o lăsa!

Păsărilă atunci se lăţeşte, cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile şi când să pună mâna pe dânsa, zbr!… pe vârful unui munte şi se ascunde după o stâncă.

— Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă. Păsărilă atunci se înălţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci;

şi când să pună mâna pe dânsa, zbr!… şi de acolo şi se duce, de se ascunde tocmai după lună.

— Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.

Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înălţă până la lună. Apoi cuprinzând luna în braţe găbuieşte păsărică, mi ţ-o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimântată:

— Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oiu dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!

— Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu-daruri împără­teşti, dacă nu te vedeam când ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună, căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuş.»

„A bojbăi”, „a găbui”, „a paşii”, „zbr”, „durdură” nu dau cititorului de limbă literară impresia culorii dialectale, ci unui argou ermetic, plin de subînţelesuri ilariante şi de onomatopee indecente. De la frumosul de erudiţie până la râsul obscen e numai un pas, şi toţi rabelaisienii au intrat adînc în trivialitate. Nu se cunosc toate poveştile „corosive” ale lui Creangă, de care făceau haz junimiştii, spre pudoarea prefăcută a lui Titu Maiorescu, dar în limbuţia frazelor nevinovate e un râs şiret, o intonaţie cu tâlc, care depăşeşte sensul curat al cuvintelor.

«— Iaca un lup vine spre noi, jupâneşică!

— Val de mine, moş Nichifor, unde să m-ascund eu?

— Despre mine, ascunde-te unde ştii, că eu unul ţi-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.

Atunci biata Maică, de frică, s-a încleştat de gâtul lui moş Nichifor şi s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A şezut ea aşa, cât a şezut, şi [apoi] a zis tremurând:

— Unde-i lupul, moş Nichifor?

— Unde să fie? Ia a trecut drumul pe dinaintea noastră, şi a întrat în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui, jupâneşică, ş-apoi dacă scăpăm iepele, ştiu că era frumos.

N-apucă a sfârşi bine moş Nichifor şi Maica zice cătinel:

— Să nu mai zici că vine lupul, Moş Nichifor, că mă vâri în toate bo-alele!

— Nu că zic eu da’ chiar vine, iacătă-l-ăi!

— Valeu! Ce spui?!

Şi iar se ascunde lângă moş Nichifor.

— Ce-i tânăr, tot tânăr; îţi vine a te juca, jupâneşică, aşa-i? şi după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu…»

Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, greu de subînţelesuri, aproape echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare, tuturor cunoscute, aşa încât op­era literară să fie aproape numai o reaprindere a unor elemente toc­ite de uz. Era mai firesc ca un astfel de scriitor de cuvinte să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi un fel de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte de dincolo de Şiret, unde poporul e neamestecat şi păstrător şi-şi exprimă experienţa impersonal şi aforistic. (G. CĂLINESCU, VIAŢA ŞI OPERA LUI ION CREANGĂ, ED. LITERA, CHIŞINĂU, 1998)

November 24, 2009 - Posted by | I. Creangă | ,

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: