Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Altfel despre povestirea în ramă… Hanu Ancuţei

E o coincidenţă de bună seamă fericită împrejurarea că Hanu Ancu­ţei (1928), în ordine cronologică, prima sa realizare explicită şi totodată clasică în materie de povestiri în ramă este o carte deopotrivă de sado-veniană, adică de reprezentativă pentru ansamblul operei scriitorului. În această ultimă privinţă, remarca îşi găseşte aplicabilitatea înainte de toate în aria tipologiei.

S-a observat, bunăoară, că, spre deosebire de Liviu Rebreanu, care zugrăveşte în naraţiunile sale de inspiraţie rurală agricultori, săteni, aşadar oameni încadraţi netăgăduit în comunitatea lor rustică, Sadoveanu preferă de timpuriu (vezi pescarii Zaharia Zadoinei şi Ma­rin, protagoniştii Crâşmei lui moş Precu şi, respectiv Păcatului boie­resc) indivizi de la ţară izolaţi de colectivităţile lor de obârşie, datorită îndeletnicirii, caracterului, ori fiindcă le-a fost dat să sufere o „rană”, adică o restrişte, o injurie sau o opresiune. În privinţa îndeletnicirii, naratorul utilizează în Iapa lui Vodă din fruntea Hanului Ancuţei pluralul repetitiv şi aparent asociativ al for­mulei – „noi toţi cei de faţă, gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”, pe care o va relua în Fântâna dintre plopi înlocuind cuvântul „gospodari” cu acela de „răzeşi”. La o scrutare mai atentă a ocupaţiei „celor de fa­ţă”, observăm însă că nici „răzeşii” nici „cărăuşii” nu prea sunt în majoritate: răzeş este comisul Ioniţă de la Drăgăneşti iar cărăuşi, cei doi convivi sosiţi ulterior la han: căpitanul de mazâli Neculai Isac şi negustorul lipscan Damian Cristişor. De fapt, singurul cu adevărat de­dicat activităţii sale este acesta din urmă, ale cărui afaceri se întind hăt departe până „la un târg care se chiamă Pariz”… şi care tocmai soseşte la han cu carele doldora de mărfuri. în schimb, răzeşul Ioniţă, după o tinereţe furtunatică, a avut parte şi mai târziu de „aşezări nestatorni­ce”, trebuind să constate că „duşmanii”, adică spoliatorii lui, „au colţi lungi şi ascuţiţi”. Cât îl priveşte pe fostul său partener de aventuri, Neculai Isac, cândva proprietar de oi şi negustor de vinuri, acesta, „om buiac”, mai mult „adulmeca pe drumuri fără odihnă şi fără astâmpăr” […], „căutându-şi dragostele”. Şi mai puţin implicat de bună seamă în muncile şi preocupările condiţiei sale sociale apare Todiriţă Catană, răzăşul „fără de minte”, cu suflet de mare haiduc, din Cealaltă Ancuţă, care crede şi el că pentru o dragoste „poate să-şi deie viaţa” şi înfruntă în chip spectaculos stăpânirea.

Oricum, în condiţiile date, îndeletnicirile caracteristice şi totodată majoritare sunt cele ale unor oameni singuratici: Gherman a fost jurat pentru păcatele înaintaşilor săi să fie monah sus la schitul Durau „întru pustietate”, moş Leonte e ghicitor în zodii, moş Ienache e coropcar, adică negustor ambulant de mărunţişuri, Costandin Motoc a ajuns cio­ban, se sugerează, şi partener al lui Vasile cel Mare, celălalt haiduc, tot din pricina unei năpăstuiri îndurate, orbul sărac este cerşetor ca şi însoţitoarea lui, liţa Salomia, iar taciturnul beţivan Zaharia este fântânar.

Însă abonaţii hanului Ancuţei se mai simt nişte asociaţi şi totodată nişte izolaţi de alcătuirile semenilor lor şi prin paseismul lor nostalgic, solidar cu tinereţea lor revolută când, socotesc ei, toate erau mai de preţ. (în eseul Feţele singularizării la Pavel Dan şi V. Voiculescu, in­clus în cartea mea din 1998, Fiul Craiului şi spânul, am examinat şi alte forme sau niveluri ale detaşării faţă de alcătuirile comunităţilor rurale.) „Săracă ţară Moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţele mele!” exclamă, abia sosit la han, căpitanul Isac de la Bălăbăneşti. Pentru ca, în preambulul istoriei sale, meşterul Ienache coropcarul să dezvolte, aprobat de comisul Ioniţă, teza contrastului, de reminiscenţă semănătoristă, dintre cele de acum şi cele de altă dată: „nici nu mai sunt oamenii care au fost. […] Acum trăieşte o lume nouă şi becisnică. […] Şi iernile pe-atunci erau mai tari […] şi verile erau mai îmbelşugate”. Şi mai rosteşte el o propoziţie pe care ipocrita istorie literară din vremea comunismului s-a prefăcut că nu o observă: „Apoi era şi altă credinţă-n Dumnezeu”. Înrudit până la concrescenţă cu afinitatea aceasta faţă de cele de odinioară este puternicul, melancolicul şi tipic sadovenianul simţământ al trecerii timpului şi caducităţii lucrurilor omeneşti. Dintre multiplele conotaţii menite să-l sugereze, suficient de edificatoare este îngânarea viersului ultim al lăutarilor de către nou sositul căpitan de mazâli Neculai Isac: „Trage, mândro, cu bobii… / Trage, mândro, şi-mi gâceşte / Codrul de ce-ngălbeneşte, / Omul de ce-mbătrâneşte…” În sfârşit, într-o zonă apropiată aceleiaşi solidarităţi cu întâmplările vârstei privilegiate a tinereţii, se află izvorul crezului lor romantic în materie de amor, convingerea că pentru o dragoste merită să-ţi asumi riscuri oricât de mari. Optica aceasta caracterizează nu numai compor­tamentul celor doi „săritori de garduri”, Neculai Isac şi Todiriţă Catană, dar şi etica curajoasă sau chiar eroică a tinerelor îndrăgostite, Marga din Fântâna din plopi şi Aglăiţa din Istorisirea Zahariei Fântânarul. Pe de altă parte, necredincioasele Irinuţa din Balaurul şi Ilinca din Judeţ al sărmanilor, ca, de altfel, într-o mai mică măsură, şi cealaltă Ancuţă, o femeie nu numai „sprâncenată” ci şi „vicleană”, au darul de a reaminti comportamentul păcătoaselor Ileana şi Cristina din Cocostâr­cul albastru, făcând în acelaşi timp joncţiunea cu vasta galerie de fiice ale Evei „rele de muscă” din culegerile universale de povestiri în ramă.

Ar mai fi de amintit înclinaţia mai veche a acestor oameni de a practica uneori disimularea, fie adoptând cu discreţie persoana a treia şi trecând sub tăcere propria implicare într-o păţanie izvoditoare de mâhnire sau umilinţă, fie exteriorizând în chip ostentativ o atitudine „nesinceră”, contrară celei adevărate. Cazul prim aminteşte de patetica povestire Cântecul amintirii apărută în fruntea volumului cu acelaşi titlu din 1909. Aşa cum, acolo, mai vârstnicul bădiţa Mihalache le deapănă „flăcăuaşilor” de la apa Moldovei nefericita poveste de dra­goste a lui Axântel şi Irinei Dascălului fără a le destăinui ascultătorilor că el a trăit aventura, tot astfel Costandin Motoc pune pe seama unui „prietin” al său istoria infidelităţii soţiei şi a opresiunii îndurate din partea lui Răducan Chioru, fără a mărturisi că tocmai lui, naratorului, îi fusese dat să fie Stan Păţitul. Circumstanţa secundă amintită o întâl­nim în Cealaltă Ancuţă, unde Todiriţă Catană este copleşit de multitu­dinea calificativelor peiorative, fiind socotit rând pe rând: „rău”, „mişel”, „nebun”, „blăstămat”, „zălud”, „nevrednic”, „viclean”, „nemernic”, „ticălos”. Şi totuşi, printre rânduri, se ghiceşte că nu numai lelea Ancuţă de altădată îl admiră, cea care, după ce „căta la el cu ochii mari”, nu scapă prilejul de a se lăsa sărutată, dar şi ascultătorii de la han ai poveştii, – încheiate de Ienache coropcarul pe aceeaşi notă de legalism „ipocrit”: „Am fost eu […] multă vreme mâhnit pentru asemenea blăstămăţii”.

Totuşi, eroii lui Sadoveanu nu sunt nişte singuratici în sens absolut. Căci, spre deosebire de cei ai lui V. Voiculescu – ducând uneori până la similitudinea bizuită pe mimetismul fizic om-animal identificarea cu tiparele naturii -, abonaţii Ancuţei îşi iau revanşa pentru îndelunga izolare autoimpusă savurând din plin „tovărăşiile” şi prieteniile în faţa ulcelelor cu vin, pe care le golesc -, defulându-şi instinctul social – de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Mai pe româneşte spus, beau de sting!

Numai că – atenţie: honni soit qui maly pensei -, spre deosebire de păcătoşii vizitatori ai lui moş Precu, Sadoveanu le rezervă aici băutorilor privilegiul practicării unei beţivanii ultra-decente, inspira­toare, străine de orice fel de excese, numai bună de a fi oferită drept model urmaşilor… Am numit implicit pretextul epic original al închegării acestei învoieli narative, un element coagulant decameronic şi nu prea, căci pare a aminti mai mult Povestirile din Canterbury, un­de istorisirile în ramă sunt încredinţate aşijderi clienţilor de toată mâna ai unui han.

Bineînţeles, nici în acest caz nu poate fi eludată diferenţa: în vreme ce acolo mobilul constituirii naraţiunilor îl oferă demersul, prin exce­lenţă creştin al pelerinajului la un loc sacru, de astă dată întâlnim doar plăcerea eminamente laică de a cultiva o beţie distinsă şi inspiratoare. Abia în final, autorul admite totuşi că, după atâta tras la măsea, cinstiţii musafiri ai Ancuţei celei tinere îşi simt împăienjenite privirile, „loviţi ca de o muncă grea”, unii „umblând după cotloane ferite şi lo­curi de odihnă”, alţii dormind „chiar unde se aflau, frânţi şi răsuciţi”… Dar şi pentru încheierea aceasta cât se poate de firească textul introdu­ce, drept altă falsă explicaţie, un detaliu ironico-diversionist: vizita „demonului” care, după ce „înfiora lung” hanul, „trecu în pustietăţile apelor şi codrilor”. Acesta fiind materialul tipologic aflat la îndemâna prozatorului, să vedem care sunt atributele arhitectonice ale volumului. Comentariul de faţă va fi desigur mult mai atent decât altele nenumărate care l-au precedat asupra legăturilor virtuale sau reale cu unele realizări univer­sale, consacrate, ale genului. Vom acorda în acelaşi timp toată impor­tanţa cuvenită eventualelor trăsături narative inovatoare, în măsură să ateste originalitatea sadoveniană.

Volumul cuprinde şapte (număr magic) povestiri, spuse – se speci­fică în puţinele rânduri ale unei scurte introduceri – „într-o depărtată vreme, demult”. Precizarea aceasta nu e o simplă exagerare hiperboli­că pasageră, căci Sadoveanu, aidoma lui Anatole France în Ospătăria „la Regina Pedauque”, îşi plasează relatarea de persoana întâi într-un alt veac şi într-o altă civilizaţie, mai exact în prima jumătate a secolu­lui al XlX-lea: comisul Ioniţă îşi va istorisi întâlnirile cu Mihail Sturza, cum se ştie, domn al Moldovei între 1834-l849, Zaharia Fân­tânarul, înţelegerea-i, bogată în consecinţe erotico-matrimoniale, cu Vodă Scarlat Calimah (1812-l819), iar negustorul Dămian Cristişor va face cunoscut că s-a născut în 1814.

Se mai arată în acordurile liminare ale scrierii că închegarea con­freriei bahice a avut loc „în anul când au căzut de Sântilie ploi napraznice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”; tot atunci „nişte paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună”, arătând „veste de război între împăraţi”. Natura „prăpăstioasă” a acestor evenimente ne-ar duce cu gândul spre clasicele urgii, restrişti şi flageluri decameronice (şi heptameronice), invocate de altfel în alte scrieri sadoveniene, dacă aparenta lor finalitate nefavorabilă n-ar conţine teleologia unui revers antinomic, mirific şi chiar feeric: cartea de zodii a lui moş Leonte „a dovedit” că păsările acelea nemaiîntâlnite, ca şi ridicarea împăratului-Alb „împotriva limbilor păgâne” arată un fabulos „bielşug la viţa de vie”, ceea ce, întâmplându-se într-un răstimp când „era pace în ţară şi între oameni bună-voire”, a adus „la Hanul Ancuţei vremea petreceri­lor şi a poveştilor”.

De altminteri, alternanţa aceasta dintre înfiorător şi mirific, prefi­gurată fugitiv de acordurile uverturii mai sus comentate (enunţatul motiv al balaurului găsindu-şi transpunerea epică în povestirea cu acelaşi nume), reprezintă însuşi programul învoielii epice a sfatului de „răzeşi” şi „cărăuşi” de la han. De astă dată, nu avem parte de un con­cordat explicit al partenerilor narativi, nici de înscăunarea unanim ac­ceptată a unui patron al cinstitei adunări. Rolul acesta din urmă şi-l asumă tacit, cu de la sine putere, lăudărosul comis Ioniţă de la Drăgăneşti (rudă bună cu toţi fanfaronii epicii sadoveniene) care, im­presionat de istorisirile auzite, tot ameninţă, ca un ecou al Şeherezadei, că, după înveselitoarea snoavă Iapa lui Vodă, va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte. De fapt, cele două ca­lificative   rezumă   implicit   gustul   şi   totodată   planul   tematic   al naraţiunilor: ele sunt „straşnice”, adică crude („s-a făcut crâncenă car­nea pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii” mărturiseşte nara­torul auctorial) evocând nişte manifestări de o violenţă tipic feudală şi orientală (uciderea unui haiduc de către chiar fratele său, a unei ţigăncuşe îndrăgostite pentru vina de a fi trădat şatra, a unui boier muieratic şi, mai cu seamă, împilator, porunca de a-i fi jupuită spina­rea unui slujitor necredincios, fie el şi zodier, spre a se confecţiona din pielea nefericitului „o păreche de papuci), dar şi „minunate”, de vreme ce personajul care arbitrează încrâncenatul conflict este un balaur, adică o fiinţă pe care până şi copiii nevârstnici conced s-o plaseze ex­clusiv în lumea lui „a fost odată ca niciodată”.

În acelaşi timp, Hanu Ancuţei reia alternanţa specific sadoveniană dintre „minunatul” autentic şi cel fals, rezultat din simpla exagerare. Bunăoară, în amintita istorisire a lui Leonte zodierul, evenimentul su­pranatural, necontestat ca atare de către nici unul dintre ascultători, neiscând aşadar nici un fel de „ezitare”, cum ar fi spus Tzvetan Todorov, este obţinut din prefacerea unei întruchipări de basm, deci feerică, într-una adusă în planul vieţii de toate zilele, deci miraculoa­să, în schimb, cititorul constată cu surprindere (micşorată însă de spe­cificele accente de umor latent, abia perceptibil), că oamenii aceştia (mai cu seamă ciobanul Costandin Motoc) consideră drept „minuni”, tratându-le cu sonoră uluire incredulă, mărturiile negustorului lipscan despre casele etajate şi străzile asfaltate, despre „o căruţă de foc” bo­tezată tren şi „o leşie amară” numită bere, dar şi despre cinstirea rân­duielii, legii şi învăţăturii, pe scurt, despre modul de viaţă şi civilizaţia Occidentului. (Merită să amintim în acest context o coincidenţă: Hanu Ancuţei apărea în acelaşi an cu un alt volum sadovenian, Olanda note de călătorie).

Aruncând o ochire asupra ansamblului contingenţelor posibile cu modelele consacrate (spun posibile pentru că nu exclud cu totul analo­giile întâmplătoare, străine jocului influenţelor, aşa-zise izomorfice) constatăm cu surprindere că majoritatea similitudinilor amintesc o creaţie elaborată într-o limbă mai puţin cunoscută povestitorului, anume Povestirile din Canterbury.

1) Demnă de semnalat astfel este funcţia vădit restrânsă, mai degrabă ornamentală acordată naratorului de persoana întâi. Precum se ştie, Geoffrey Chaucer îşi atribuie sieşi, autorului, Povestea lui Sir Thopas, un fel de mic roman cavaleresc, de fapt, una din cele mai sla­be istorisiri, atât de slabă că hangiul Bailey o întrerupe fără menaja­mente cu brutalitate. în filiaţia acestui precedent literar, Sadoveanu nu-i mai încredinţează nici măcar o singură istorisire naratorului său auctorial, reducându-i tranşant rolul în comparaţie cu regimul acordat lui în alte scrieri (dintre care unele comentate înainte) până la umila menire de a aproba, de a se asocia (justificând colectiva persoană întâi plural: „noi… gospodari şi cărăuşi” etc), de a sublinia ideea de aduna­re, de comunitate. Să mai adăugăm că postura de culegere de povestiri în ramă a volumului şi implicit descurajarea aprecierii sale drept ro­man   este   neîndoielnic   debitoare   acestei   accentuate   restrângeri reducţioniste a amplitudinii eroului narator.

2) însă şi mai mult îl aminteşte volumul acesta pe Chaucer prin remarcabila varietate a tipologiei. E vorba, aşa cum am mai remarcat, de principala trăsătură deosebitoare faţă de personajele Decameronului, deliberat uniformizate, chiar dacă sub specia acumulării de către cei zece tineri naratori a unor încântătoare calităţi. Evident, în ceea ce-l priveşte pe autorul român, nu trebuie să pierdem din vedere cele re­marcate şi subliniate cu puţine pagini înainte: oamenii de la han se aseamănă prin nemărturisita şi romantica lor admiraţie faţă de cei ce riscă totul pe cartea dragostei, prin paseismul nostalgic şi melancolicul lor sentiment al timpului. Din acest unghi, ei se înrudesc pe departe cu emiţătorii epici ai lui Boccaccio, la rândul lor, exponenţi ai aceleiaşi mentalităţi. Pe de altă parte, prin grija pentru individualizare, se apro­pie de contemporanul englez mai tânăr al italianului. G. Călinescu a remarcat în Istoria… sa atributul modului de adresare obsecvios al eroilor sadovenieni, propriu, se înţelege, la loc de frunte Hanului Ancuţei. Este desigur şi aceasta o altă trăsătură tipologică uniformiza­toare, specifică, eventual, filiaţiei Decameronului – deşi o întâlnim şi în alte cărţi ale scriitorului, mai ales în Fraţii Jderi. în acelaşi timp însă, câtă deosebire individualizantă între orgoliosul şi dispreţuitorul faţă de oamenii „de rând şi din proşti” „moderator” al adunării, loniţă (căruia i se adresează preferenţial, ca în O mie şi una de nopţi, câţiva povestitori, de pildă, moş Leonte şi chiar ciobanul, cu „cinstite om bun”) şi umilul „orb sărac” care se simte abia tolerat în adunare, între negurosul şi încruntatul Costandin Motoc şi deosebit de politicosul „negustor lipscan” (politeţea aparţinând dintotdeauna arsenalului di­plomatic al negoţului), între comunicativa mătuşă Salomie şi anti-povestitorul Zaharia Fântânarul!

3) Din unghiul acestor semnalări comparatiste, merită remarcat în treacăt cazul ultimului, un beţivan scump la vorbă, lipsit de aptitudi­nile narative ale celorlalţi, care, plăcându-i mai mult trasul la măsea decât participarea la un banchet epic, îşi opreşte de câteva ori, ca un cal nărăvaş, relatarea, trebuind ca mătuşa Salomia să repare defecţiunea preluând în cele din urmă ea însăşi ştafeta epică. Rămâne de văzut dacă nu cumva postura aceasta de excepţie de la regulă încredinţată ultimului narator este influenţată de regimul acordat în Decameronul lui Dioneo, cel căruia i se îngăduie, tot în chip excepţional, nu numai să-şi rostească de fiecare dată la urmă istorisi­rile, dar şi favorul de a nu fi obligat să-şi conformeze povestirile temei enunţate de regina sau regele zilei.

4) Cât priveşte mai sigura filiaţie Chaucer – Sadoveanu, se cuvine să admitem că autorul român nu împinge deosebirile de caracter până la a imagina nişte raporturi net adversative, de felul celor ce definesc cuplurile  Morarului  şi Logofătului, respectiv Fratelui cerşetor şi Aprodului. Totuşi, într-un rând, relaţiile tot se înveninează, şi anume în chiar sânul singurului cuplu din Hanu Ancuţei, cel al „orbului sărac” şi liţei Salomia, ultimii sosiţi în adunare aidoma avei (canoni­cului) şi argatului său în Povestirile din  Canterbury. Intervenţia mătuşii Salomia îndreptată împotriva partenerului ei de călătorie, iz­vorâtă din constatarea invidioasă că, povestind, orbul, „cel mai ne­trebnic dintre toţi”, a ajuns „la mare cinste”, nu e atât de înverşunată încât să-l pună pe fugă pe cel vizat asemenea argatului avei pe stăpânul său. Dar „sămânţa de ceartă” din naraţiunea finală a volu­mului, cu toate că rămâne o simplă virtualitate, marchează totuşi un semnificativ paralelism.

Să reamintim din capul locului că fizionomia distinctivă a Hanului Ancuţei în raport cu însuşirile culegerilor universale înrudite tinde în genere să reactualizeze o înclinaţie congenitală a epicii lui Sadoveanu, remarcată şi în comentariile anterioare, anume plăcerea de a cultiva structurile de frontieră, situate la răspântia dintre culegerile de poves­tiri autonome şi roman sau nuvelă. Experienţei acesteia epice îi cores­punde desigur şi colecţia în discuţie de naraţiuni în ramă. Alte trăsături tind astfel să refacă unitatea epică a ansamblului, chiar dacă fără a putea întruni datele (ca în cazul Ostrovului lupilor) arhitecturii unui roman. La loc de frunte în această direcţie se plasează

1. însemnătatea coagulantă a funcţiei de pivot epic acordate hanului

Înrudită cu Povestirile din Canterbury prin aceea că aduce în prim plan un han, cartea lui Sadoveanu se deosebeşte în mare măsură de antecesoarea sa narativă prin importanţa considerabil sporită acordată respectivei aşezări (simplu loc de pornire al unui pelerinaj la Chaucer). Din acest unghi, un termen de comparaţie mult mai îndreptăţit ar fi hanul Venta Quemada din Manuscris găsit la Saragosa al lui Potocki. însă evul întârziat al relansării acestei cărţi, mai degrabă postume, ex­clude consultarea ei de către Sadoveanu şi deci explicarea similitudi­nilor altfel decât printr-un paralelism izomorf, printr-o simplă coinci­denţă. Acordând deci cele cuvenite originalităţii, să observăm postura de pivot ori de răspântie a succesivelor desfăşurări narative deţinut de hanul de altă dată, al „celeilalte Ancuţe”, la rândul ei nu o dată partici­pantă la întâmplări. La han l-a întâlnit odinioară comisul loniţă pe Vodă Mihalache Sturza deghizat în boier; aproape de han a înfruntat-o Nastasă Bolomir pe nevasta-i necredincioasă şi ibovnicul ei, după ce tinerii îndrăgostiţi fuseseră avertizaţi de primejdie de către Ifrim zodi-erul, informat, la rându-i, de către Ancuţa, fina lui; tot la han a poposit Neculai Isac când a trăit, la apropiata „fântână dintre plopi”, învolbu­rata aventură cu Marga; şi mai important e rolul hanului şi mai ales al „celeilalte Ancuţe” în confruntarea lui Todiriţă Catană cu slujitorul de la agie Costea Căruntu; aşijderi la han, într-o vreme şi mai „adâncă”, pretinde „orbul sărac”, „aducând din condei” Letopiseţul lui Ion Neculce, că i-a fost sortit Ducăi-Vodă să asculte tânguirile şi bleste­mul îndreptat împotrivă-i de către o bătrână; în sfârşit, după ce Vodă Calimah şi boierul Dimachi Mârza „din alai de vânătoare, au dat-o pe nuntă” tot astfel „purcegând la scaunul Domniei, au jucat întâi o toană aici la hanu Ancuţei”. Insistenţa deliberată cu care e folosit procedeul polarizării evenimentelor şi conflictelor de către locul relatării lor nu mai trebuie dovedită.

2. Răsfrângerile simbolice unificatoare ale duratei şi vechimii

Dar hanul nu primeşte doar o funcţie coagulantă de natură topolo-gico-geografică ci şi o finalitate similară bizuită pe factorul durată (fiind, altfel spus, ceea ce comentatorii literari amatori de termeni specioşi, cam snobi, înţeleg printr-un aşa-zis „cronotop”). In această perspectivă, frecvent citată este precizarea descriptivă din pagina se­cundă a cărţii: „hanul acela al Ancuţei nu era han, – era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până acolo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele”. E lesne de ghicit intenţionalitatea simbolică a acestei notaţii, ca şi tâlcul pe care-l are în vedere autorul: hanul-cetate nu poate semnifica altceva decât trecutul Moldovei. Nu e de altfel sin­gura sugestie menită să pună în lumină ideea de permanenţă. La fel de expresivă este identitatea Ancuţelor „cea de demult, care era ca şi aceasta de sprâncenată şi de vicleană” – şiretenia mamei reieşind, ce-i drept, din fapte, cum am văzut, prin asumarea rolului de regizoare ocultă ori de participantă la întâmplări, spre deosebire de fiica ei, o promisiune a viitorului ca toţi tinerii, care, deocamdată, se mulţumeşte cu postura de magnet feminin al băutorilor şi, asemenea naratorului ornamental de persoana întâi, de ascultătoare interesată.

De altfel, mucalitul Sadoveanu nu rezistă ispitei de a extinde moti­vul echivalenţei mamă – fiică şi totodată pe cel al continuităţii peste generaţii din planul uman în acela al fiinţelor necuvântătoare. Iapa comisului Ioniţă amintind „calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar” e descendentă „dintr-o viţă aleasă” a vestitei „iepe a lui Vodă”, una „tot pintenoagă”, cu care s-a „fudulit”, mai bine zis, s-a obrăznicit, adăugăm noi, comisul în tinereţele sale. Translaţia, ba chiar percutanta suprapunere a celor două regnuri este conturată cu o măiestrie fără greş: „Calul cel slab al răzeşului, din coasta hanului, simţind tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre el, înfricoşată şi uimită.

– Aha! vorbi comisul; iaca aşa râncheza şi râdea şi iapa cea bătrână… Acu ea, cine ştie, poate-i ochi ori dinte de lup, – dar râsul ei tot trăieşte, şi se sparie de el altă Ancuţă”.

Nu merită trecut cu vederea nici demonismul insinuat o dată mai mult (căci l-am semnalat şi în finalul cărţii) în contextul acestei personificări a costelivului animal. Rânjind, iapa schiţează fulgurant ironica temă universală a înzestrării drăceşti a femeii (identificabilă de la ispititoarele surori maure ale lui Potocki până la tiranica Acriviţa din Kir lanulea lui Caragiale) şi anunţă evoluţia fatalei Irinuţa , „drăcuşorul cel bălan” din Balaurul, cea care, după ce s-a întors „râ­zând” (se observă revenirea laitmotivului râsetului de stirpe mefisto­felică) către nefericitul ei soţ Bolomir, „parc-a vrut să-l împungă cu nişte corniţe”…

Evident, dacă până şi „râsul” iepei „tot trăieşte”, cu atât mai mult merită să subziste în ochii acestei confrerii paseiste adevăratele alcătuiri ale trecutului, amintite în cuprinsul comentariilor dedicate fi­zionomiei eroilor şi simbolizate de contururile de efigie ale hanului cu înfăţişare de cetate.

Dar oare natura – tărâmul dintotdeauna aşa de viu şi de reprezenta­tiv al eposului sadovenian – să nu aibă şi aici un cuvânt de spus? Cât se poate de edificator într-o atare direcţie este preambulul nu atât descriptiv cât muzical-evocator din fruntea Fântânei dintre plopi. Să menţionăm mai întâi că regula de nimeni contestată pe acest plan al evocării rezidă în revendicarea acordului – anticipativ sau mimetic -dintre natură şi om, lesne exemplificabil mai ales în situaţiile prefigurării irupţiei unor drame în existenţa eroilor de către dezlănţuirea unor furtuni sau alte forme de „stricare” a vremii. în îm­prejurarea de faţă însă, între alura năpraznică a aventurii reînviate şi seninătatea netulburată a colţului de natură conturat există nu compa­tibilitate ci, dimpotrivă, contrast vădit – explicabil desigur prin aceea că peisajul evocat aparţine timpului recent al rostirii povestirii (şi vâr­stei componenţilor audienţei) iar nu perspectivei de odinioară a celui implicat în sângeroasa încleştare. Şi totuşi un acord netăgăduit tot există. Dar nu între fire şi întâmplare ci între natură şi sufletul eroilor de acum, de la hanul Ancuţei celei tinere, emitenţi sau receptori ai întâmplărilor. Iată laconicul fragment (căci Sadoveanu preferă petele de culoare ori acordurile potenţial lirice în locul descrierilor minuţioase): „înspre munţi erau pâcle neclintite. Moldova curgea lin în soarele auriu într-o seninătate şi-ntr-o linişte ca de veacuri; şi câm­piile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult de pe depărtate tărâmuri”. Ce ob­servăm? Dacă e să asociem fragmentul reprodus firii personajelor, tâl­cul, observabil mai întâi, e dat de simţământul trecerii timpului, suge­rat de curgerea lină – aşadar de o melancolie horaţiană, împăcată cu temeliile lumii – a Moldovei, râul predilect al literaturii sadoveniene. Mult mai frapant însă decât corespondentul acesta al străvechiului motiv Ta panta rhei este proiecţia retrospectivă, obţinută parcă printr-o pictură sau printr-o fotografie care ar fi imortalizat cândva imaginile prezente: singurătatea şi liniştea dăinuie „ca din veacuri” şi chiar nou ivitul călăreţ pe şleahul Romanului „parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Quod erai demonstrandum). Liniştea încre­menită peste veacuri, ca şi căpitanul de mazâli care vine nu atât dintr-un alt loc cât dintr-un alt timp, înţepenit în deplasarea-i, reprezintă de­sigur o punere în acord a paletei naturiste evocatoare cu ideea de du­rată, de vechime, de continuitate proprie în chip definitoriu oamenilor.

3. Paradoxalul avantaj al unei amânări sine die

Mai rămâne să dezvăluim în sfârşit tehnica aducerii în avanscenă a istorisirilor, – capitol în care din nou poate fi identificată inventivita­tea inovatoare a scriitorului. Precum se ştie, culegerile de naraţiuni în ramă occidentale încredinţează calitatea de mediator al intrării poves­titorilor în rol unuia sau mai multor participanţi la jocul ştafetei epice. Astfel, în Decameronul, reginele şi regii impun zi de zi succesiunea celorlalţi nouă (cu excepţia privilegiatului Dioneo); în Canterbury Tales, atribuţia îi revine hangiului Bailey, nu fără a trebui să suporte insubordonările intervenţiilor unora (ca morarul sau logofătul) cu de la sine putere; în Heptameronul, fiecare narator are dreptul de a-şi de­semna continuatorul (datina atestând privilegiile interacordate de nişte nobili); în fine, în Manuscris găsit la Saragosa, doar câţiva din com­panionii – cam lucrând „sub acoperire” – ai lui Alfons posedă ascen­dentul necesar desemnării unor naratori.

Cum stau lucrurile din acest unghi în Hanu Ancuţeil Ei bine, aşteptările ar converge desigur spre a presupune că aici pâinea şi cuţitul i-ar reveni uscăţivului comis Ioniţă, cel care, după ce inaugurează suita epică, anunţă mereu o revenire decisivă, în stare să-i eclipseze pe ceilalţi povestaşi. Dar, până la urmă, deşi îşi asumă cu convingere rolul de staroste, activitatea lui de moderator va adeveri zicala: nu-i pentru cine se pregăteşte ci-i pentru cine se nimereşte… Curiozitatea cu care sunt înconjurate câteva feţe alese mai nou sosite la han este o explicaţie cu totul parţială a rămânerii lui de căruţă. Adevărata pricină a amânărilor rezidă în firea lui sincer pasionată de întâmplări „straşnice şi minunate”, ceea ce-l face să abandoneze pe nesimţite ambiţia de narator pentru aceea de ascultător. Mai ales că drumurile care duc spre promovarea fiecărui alt povestitor sunt pe cât de spontane pe atât de felurite: cuvântarea următorului narator prin ca­re anunţă în treacăt, dar cu atât mai incitant, un eveniment de senzaţie, încadrată uneori într-o conversaţie „euristică” deopotrivă pregătitoare; ridicarea unui pahar spre a închina; cântecele „cioroilor” lăutari; mo­dularea unui viers din Mioriţa în armonie cu „tânguirea cimpoiului” şi altele. Dată fiind deci varietatea mijloacelor de a capta interesul, apare cu atât mai firească „pedepsirea” prezumţiosului şi veleitarului patron al adunării prin transferul lui din capul mesei… la coada acesteia… în acelaşi timp, respectivul artificiu acesta umoristic tipic sadovenian nu exclude eventualitatea ca „manipularea” să se exercite ca un câştig epic şi asupra unora din cititori, dornici să ducă până la capăt lectura cărţii spre a afla, incitaţi aidoma emirului Şahriar din O mie şi una de nopţi, care e totuşi istoria „mai straşnică şi mai minunată” decât toate.

Câteva sublinieri rezumative

1.   Calitatea eminamente sadoveniană, cu adevărat exponenţială, a personajelor

2.   Obişnuita convenţie a genului înlocuită cu predilecţia spontană pentru alternanţa dintre înfiorător şi mirific, dintre „ straşnic ” şi „minunat”

3.  Reapariţia caracteristicei intervertiri între adevăratul şi falsul mi­raculos

4.  Asimilarea unora din reperele modelelor universale, –   la loc de frunte situându-se, „paradoxal”, asemănările cu Povestirile din Canterbury

5.  Finalitatea   coagulantă,   unificatoare,   obţinută prin   atribuirea funcţiei de răspântie epică hanului

6.  Al doilea rol de suport al convergenţei ansamblului acordat ha­nului: cel de simbol al duratei şi vechimii

7.  Reluarea   în   variantă   glumeaţă,    „neonorat”   finalmente,    a „anunţuluipublicitar” din basmele Şeherezadei

(SERGIU PAVEL DAN, POVESTIRILE ÎN RAMĂ, ed. II, Editura PARALELA 45, Piteşti, 2003)

November 27, 2009 - Posted by | M. Sadoveanu |

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: