Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Despre Slavici – “descoperirea” lui Eminescu

Slavici, ca şi Creangă, e o descoperire a lui Eminescu. Ba poate că în cazul lui Slavici meritul e şi mai mare decît în cel al lui Creangă. Viitorul prozator moldovean avea, într-un fel, legătura cu scrisul, chiar artistic, prin preocupările sale didactice şi de autor de manuale, pe cînd Slavici era, la sfîrşitul anului 1869, cînd l-a cunoscut Eminescu la Viena, înstrăinat aproape, cum va mărturisi apoi. Poetul i-a relevat valorile culturii româneşti, punîndu-i efectiv condeiul în mînă. Nu voi spune că descoperirea a fost egală în valoare şi importanţă cu aceea realizată prin Creangă. Dar s-a demonstrat a fi o descoperire de seamă. Slavici nu este, se ştie, un creator de înălţimea celor trei mari contemporani ai săi (Eminescu, Caragiale, Creangă). Dar se situează, cu siguranţă, în imediata lor succesiune. În capitolul despre Junimea din lucrarea colectivă Istoria literaturii române moderne Tudor Vianu, integrîndu-l pe Slavici în paragraful “mari creatori”, nota că iniţiativa sa “are nevoie de justificări” pentru că lipsa seducţiei verbale şi imaginative, limba săracă evidenţiază că “după faimosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăţ mai sărac”. Socotea totuşi că, după această ierarhizare obiectivă, Slavici – pentru multiplele însuşiri ale operei sale – merită să fie aşezat în acelaşi mare capitol, chiar dacă spre sfîrşit. Aceasta nu înseamnă o diminuare a operei lui Slavici ci o dreaptă preţuire a unei arte adevărate care a izbutit să ne impună posterităţii, disociind capodoperele de multele (prea multele) scrieri de tot felul. Ceea ce l-a cucerit pe Eminescu la Slavici a fost, cu siguranţă (ca mai tîrziu la Creangă), întruchiparea purităţii sufletului ţărănesc. Viitorul prozator era o inepuizabilă comoară de literatură populară a cărei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucrătoare. Apoi firea aşezată a lui Slavici, gîndirea sa cumpănită, de descendent al micilor comunităţi rurale nu putea decît să atragă simpatia poetului care descoperea cu bucurie un tînăr ardelean la care lumea poveştilor şi cea a vieţii trăite se integrau într-o armonie firească. Urmăreau, apoi, la Viena, aceleaşi cursuri (comune, unele, celor două facultăţi Drept şi Filosofie, pe care le frecventau Slavici şi, respectiv, Eminescu), şi au descoperit, audiindu-i pe Lorenz von Stein, Ihering sau pe Zimmerman, puncte de vedere înrudite, cînd nu erau chiar aceleaşi. Fără îndoială, Eminescu, tînăr cu lecturi temeinice şi o gîndire profundă a călăuzit, cu delicateţe, formaţia intelectuală a noului său prieten. Erau adepţii unui conservatism luminat, care nu excludea progresia, ci o presupunea şi considerau ca postulat axiomatic ţărănimea ca fundament al civilizaţiei româneşti. Opiniile lor erau, aşadar, apropiate de ale junimismului, cu precizarea că Slavici, ca şi Eminescu, exprimau năzuinţele ţărănimii răzeşeşti şi nu ale boierimii. Că năzuinţele acestor două clase sociale se întîlneau în ostilitatea faţă de înnoirile capitaliste, se ştie.

Poetul, descoperindu-i darurile, l-a îndemnat să scrie. L-a recomandat – prin Negruzzi, – Junimii şi, în primul număr din 1871, a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău. În acelaşi an, la acelaşi îndemn, elaborează întinsele Studii asupra maghiarilor, care apar în paisprezece numere ale revistei junimiste. Devenise membru îndrăgit al Junimii şi cu bursa acordată de societate (apoi cu alta acordată de Maiorescu ca ministru) şi-a putut continua studiile juridice, fără a izbuti să-şi obţină atestatul de absolvire, nemulţumindu-l – ca şi Eminescu – pe conducătorul Junimii. După un scurt episod ieşean, se stabileşte la Bucureşti devenind, spre sfîrşitul lui ianuarie 1877, redactor la Timpul, unde, din noiembrie, i se alătură şi Eminescu, ei fiind, de fapt, realizatorii ziarului conservator (la care, din 1878, a lucrat şi Caragiale), deşi, din ianuarie 1878, conducătorii partidului numesc pe I.A. Zizin Cantacuzino redactor şef. Junimiştii au găsit în creaţia lui Slavici o expresie a literaturii poporale dorită şi cultivată de ei. Fata de birău (care mai avea şi meritul de a ironiza pedantismul cărturăresc şi etimologismul latinizant), şi, apoi, masiv, basmele şi poveştile folclorice, le verifica, desigur, aprecierea dintîi. Cînd Convorbirile sau Timpul încep să-i publice şi nuvelele (în 1875 Popa Tanda, extraordinara Scormon, Ac şi aţă, în 1876 şi 1877 La crucea din sat, O viaţă pierdută, Gura satului în 1879, Budulea Taichii în 1880 etc.), junimiştii, deşi sesizează evoluţia artei scriitorului, consideră că opinia lor iniţială se verifică deplin. Mediul recreat şi modalitatea continuă să fie ale unui creator de poveşti săteşti, ale acelor Dorfgeschichte mult cultivate de literatura germană. Iar conducătorii Junimii considerau că pînă a ajunge la etapa literaturii artistice culte (la care, totuşi, Slavici ajunsese deplin) e necesară punerea temeliilor. Şi ce altă temelie mai solidă putea fi în acest domeniu decît creaţia populară de orice fel. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că junimiştii ar fi minimalizat arta lui Slavici. Dimpotrivă, i-au acordat, prin cei chemaţi să se rostească, preţuirea cuvenită. Pentru Maiorescu, tipul acesta de literatură cu adevărat poporană, adică ţărănească, era nu numai demn de mare stimă, dar chiar singur potrivit pentru momentul respectiv din ciclul evolutiv românesc, pentru că oferă material ideal pentru o artă specifică şi reprezentativă. Nu scria Maiorescu în 1882 “de aceea susţinem acum noi, subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unei clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos”? Iar nuvelele lui Slavici, unele efectiv extraordinare estetic, (două dintre ele şi o poveste au intrat şi în sumarul antologiei în limba germană alcătuită de Mite Kremnitz), alături de cele ale lui N. Gane şi I. Negruzzi “înfăţişează… figuri tipice din popor”, fiind deci consonante “cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte sănătos şi în urma căruia romanurile ţărăneşti şi descrierile tipice au ajuns să fie preţuite de literaturi, de novelişti”. Arta lui Slavici, ca şi a celorlalţi care creau o astfel de literatură poporană, era deci preţuită pentru că “părăsind oarba imitare a concepţiunilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gîndeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice”. Şi să nu se uite că aceste aprecieri formulate de Maiorescu (în vestitul studiu Literatura română şi străinătatea) se produc la numai un an după apariţia, în 1881, a primului volum (Novele din popor) din nuvelistica – mare – a lui Slavici. Era prima apariţie artistică importantă în volum a lui Slavici. Iar autorul, ca şi Maiorescu, avea conştiinţa că opera sa are, în esenţă, caracter poporan. De aici şi titlul volumului. Incontestabil (citatele de mai sus o dovedesc), Ioan Slavici este creatorul acestui realism ţărănesc în modalitatea căruia a crezut Maiorescu, ca o formulă ideală pentru nuvelistica vremii. S-a spus nu o dată că fără Eminescu poate că Maiorescu nu ar fi lansat (în 1871) direcţia nouă. Prin analogie, aş spune că fără nuvelele lui Slavici de pînă în 1881, criticul Junimii nu şi-ar fi putut anunţa a sa teorie a romanului poporan cu aplicare la mediul literar românesc. Cu leşieticele nuvele ale lui Gane, cu schiţele lui Iacob Negruzzi din Cópii după natură (care nu erau deloc poporane) nu se putea argumenta o teorie estetică de o asemenea importanţă în epocă. Existau, e adevărat, poveştile lui Creangă (din 1875 Moş Nichifor coţcariul şi, din 1881, primele două părţi din Amintiri din copilărie). Din păcate, Maiorescu nu a avut conştiinţa înaltei valori a artei lui Creangă, nedeosebind-o mult de folclorul de aleasă condiţie. Aşa se întîmplă că în sumarul celor două antologii în limba germană nu figurează vreo piesă a lui Creangă. Piesele de rezistenţă ale celor două antologii le furnizase producţia lui Slavici din care s-au tradus patru nuvele extraordinare (Crucea din sat şi Popa Tanda, apoi Gura satului şi Budulea Taichii şi povestea Doi feţi cu stea în frunte. (Gane şi Negruzzi erau şi ei prezenţi cu patru şi, respectiv, trei bucăţi iar Odobescu cu Mihnea vodă cel rău). După prima parte a studiului maiorescian apărut în Convorbiri, Eminescu publică în Timpul (28 martie 1882) o recenzie pătrunzătoare la volumul lui Slavici în care recunoaşte, şi el, existenţa unui curent valid, producător de “literatură sănătoasă” pentru că eroii “au fondul sufletesc al poporului, gîndesc la fel.”

Universul recreat de Slavici este, cu adevărat, cel autentic ţărănesc. Nimic nu e contrafăcut, nimic nu e alterat, nimic nu e clintit din această galaxie ivită din vremuri imemoriale. E o atmosferă de viaţă rurală, surprinsă realist, în care totul şi toate sînt statornicite trainic, de cînd lumea. Intruziunile, încercările de a schimba cele îndătinate nu sunt tolerate. E o lume de mică comunitate, ferecată în sine, stăpînită de cutume, vieţuind – prin îndeletniciri – într-o armonie firească cu natura (“Pe asta unii o au de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înţelegere tainică cu pămîntul”, îşi tălmăceşte gîndul un personaj din La crucea din sat). Totul e fixat de la geneză, oamenii repetă, ca un ritual, mereu aceleaşi gesturi simple, în ocupaţii ştiute, moştenite din tată în fiu, fără surprize şi posibile încălcări. “Bade Mitre! Ca în toate serile, şi astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat şi boii şi caii; plugurile sunt în car; sămînţa e în saci, grăpile la îndemînă. Mîine dimineaţă, cînd răsare luceafărul boului, noi adăpăm – şi ziua ne prinde pe cîmp”. Angrenaţi în această ordine prestabilită, în care rolurile sunt bine distribuite iar contextul mereu acelaşi, oamenii sunt închişi în sine, rostindu-se rar. Chiar clipele de mare încleştare afectivă se consumă în aceeaşi tăcere, din care parcă şi gîndul s-a risipit în funcţiunile automatice: “Cînd oamenii şed aşa de piatră, încît numai o cruce îi desparte, atunci ei nu vorbesc, chiar nici nu gîndesc nimic. Este o limbă tainică care nu are vorbe şi nu cuprinde gîndiri, o limbă pe care o pricep şi cei ce n-o ştiu. Asta se vorbeşte însăşi pe sine”. Am ales pasajele, anume, din acea excepţională idilă campestră care este La crucea din sat. Realismul întruchipării nu este aici, ca într-o bună parte din producţia lui Slavici de pînă la 1893, sufocat de etnografism. Contopiţi cu natura, ale cărei taine le pot descifra după un alfabet numai de ei ştiut, oamenii satului au viaţa segmentată în cicluri, după un model împrumutat de la cadrul natural. Nu e vorba, desigur, de anotimpurile naturale, ci de momentele hotărîtoare care punctează ciclul existenţial: căsătorie (precedată de ritualul logodnei), naştere, botez, moarte. Ca în tot ceea ce fac, şi aceste etape esenţiale au ritualul lor, bine orînduit de vechime, căruia nimeni şi nimic nu-i poate modifica formula. De aceea nuvelistica lui Slavici se constituie adesea ca un tablou etnografic al lumii satului, de o naturaleţe desăvîrşită, surprins în aceste momente de răscruce cu ritualul neclintit (scena peţitului din Gura satului e, desigur, memorabilă). Dar niciodată, cum spuneam, etnografismul nu copleşeşte, nu devine preocupare autonomă şi nici nu aplatizează sentimentele, surprinse cu o mare intuiţie a mişcărilor sufleteşti. S-a imputat operei lui Slavici rigorismul moral, considerîndu-se că “eticismul aspru de pastor” (l-am citat pe Pompiliu Constantinescu) ar fi dăunat viziunii creatoare a prozatorului. Incontestabil, moralitatea, adesea excesivă, e specifică prozelor lui Slavici şi pare bine deplasată cititorului de astăzi. Întrebarea e însă dacă eticismul tulbură planul artei. Să repet mai întîi că Slavici a creat o literatură realistă şi recrearea mediului evocat nu putea fi artistic realizată prin ignorarea sau falsificarea uneia dintre dimensiuni. Iar în lumea rurală de ieri, închisă şi conservativă – prin structură – moralitatea e un comandament respectat şi supravegheat cu stricteţe. Eticismul operei lui Slavici e o expresie a subiectului selectat şi a-l fi trădat ar fi însemnat o gravă încălcare a veridicităţii. Apoi, cine citeşte cu atenţie şi fără prejudecăţi opera validă a scriitorului încearcă surpriza de a descoperi că sub “cătuşa etică” trăiesc cele mai năvalnice impulsuri erotice, care irump natural din adîncuri, rupînd zăgazurile şi opreliştile convenţiilor sociale. Eroii din Pădureanca sau Gura satului, Ana din capodopera Moara cu noroc sau Persida din extraordinarul mic roman Mara sînt exemple concludente care demonstrează că Pompiliu Constantinescu n-a avut întotdeauna dreptate cînd spunea că rigoarea morală “a dăunat viziunii creatoare a lui Slavici”. Confuzia de planuri dintre etic şi estetic s-a făcut simţită mai acut după 1893, cînd echilibrul între cei doi termeni ai relaţiei s-a rupt agravant, în favoarea unui eticism didactic şi greoi. Excepţie a făcut Mara care apare din 1894 în Vatra şi, în 1906, în volum.

În sfîrşit, se cuvine menţionat că realismul transfigurării lumii rurale nu trădează adevărul structurilor sociale. Aceste comunităţi închise nu sînt deloc înfăţişate ca unidimensionate social. Diferenţierea socială apare ca o realitate bine desenată, cu consecinţele şi implicaţiile inevitabile. Ştim prea bine că nuvelele lui Slavici (cu deosebire cele care au intrat în sumarul primului volum din 1881) au, în parte, caracterul unor idile campestre. Şi o idilă nu poate fi dramatică, conflictele care se profilează sfîrşind prin a se concilia în armonie. Important este însă faptul că realitatea diferenţierii sociale nu este niciodată nici ocolită, nici tăinuită. Satul apare cu stratificarea reală şi trecerea de la o categorie la alta nu e tocmai lesne de realizat. S-a vorbit totuşi de idealismul transfigurării diferenţierii sociale în nuvelistica de început a lui Slavici, citîndu-se ca exemplu, fireşte, La crucea din sat. Aici Ileana, fiica bogătanului Mitrea, îl iubeşte pe Bujor, o slugă în gospodăria lor. Şi, după un mic incident determinat tocmai de condiţia socială a flăcăului (viitorul socru are grijă să i-o amintească: “Mă! cu Ghiţă nu te potrivi, tu eşti slugă, iară el nu are stăpîn”), concilierea ia locul zbuciumului sufletesc, badea Mitrea acceptînd însoţirea tinerilor. Dar şi în această nuvelă realitatea stratificării sociale e recunoscută, iar concilierea devine posibilă pentru că într-o idilă, ca şi în basm, ceea ce prevalează, în tabla de valori umane, este hărnicia şi înzestrarea eroului cu daruri care vin, cumva, direct de la natură. Or, Bujor este unanim recunoscut şi admirat în sat ca un plugar desăvîrşit (“…plugar ca Bujor al tău nu mai este în sat! – Pe asta o au unii de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înţelegere tainică cu pămîntul”). Cu asemenea însuşiri, aproape suprafireşti, eroul se bucură, repet, ca în basme, de sancţiuni premiale deosebite. Însoţirea tinerilor de condiţie socială deosebită devine posibilă. Dar idila nu este peste tot prezentă. În Pădureanca (1884), de pildă, stratificarea socială capătă forme ireconciliabile, conferind dramatism conflictului. Iorgovan, fiul de bogătan, nu poate trece peste condiţia sa socială pentru a se căsători cu Simina, fată săracă, deşi dragostea îi chinuie mistuitor. Iar Simina, deşi îl iubeşte, înţelege că între ei e o barieră puternic fortificată. Dificultatea i-o tălmăceşte tatăl ei, cînd o previne: “Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară – urmă el peste puţin – că nu-ţi este firea pentru aceasta. Tu ai durmit astă-noapte aci, întinsă pe un braţ de fîn, şi ai durmit bine, dar ei au durmit în pături cu perini de puf şi n-au să uite niciodată c-ai durmit în şura lor… Tu nu ştii să şezi la masa lor, nici să mânânci cu lingura lor, nici nu ştii să te îmbraci în portul lor, nici să vorbeşti în limba lor”. Cele două categorii sociale sînt, de fapt, două lumi polare. Şi nici un liant, chiar cel incandescent erotic, nu le poate apropia.

În alcătuirile rurale, ca acelea înfăţişate de Slavici, cu moravuri şi rînduieli din vremi bătrîne, cutumele sînt păzite cu străşnicie. Mediul e zăvorît lumii din afară şi intruşii nu sînt toleraţi (vezi capitolul cu ciobanul Miron din Gura satului a cărui acceptare în cadrele comunităţii vine tîrziu şi dificil, după mult zbucium şi chin), după cum depărtarea de îndeletnicirile îndătinate şi angrenarea în sistemul relaţiilor băneşti atrage după sine aspre sancţiuni pedepsitoare. Ghiţă din Moara cu noroc şi-a părăsit coliba şi îndeletnicirile de pantofar sătesc, lăcomindu-se după rostuiri rapide, arendînd crîşma de la răscrucea drumurilor de pustă. Negoţul, nepotrivit firii ţărăneşti (pentru că cizmarul Ghiţă e, în fond, un ţăran), i-a alienat conştiinţa, i-a pervertit morala, aruncîndu-l într-o lume străină, cupidă şi dezumanizată care îi va aduce pierzarea prezisă, de altfel, din capul locului de bătrîna soacră. Acelaşi deznodămînt îi va fi dat să-l cunoască şi bătrînul Mărian (din O viaţă pierdută) care, amăgit de mirajul rostuirii băneşti şi-a părăsit locurile natale (“munţii în care am petrecut copilăria şi tinereţile mele, departe de care nu mai puteam trăi mulţumit şi pe care îi vedeam mereu în vis”). Ar fi voit mereu să se reîntoarcă în sat, apăsat de dezrădăcinare, ştiind bine că “astă lume de aici nu e de seama noastră”. Dar oraşul, cu tentaculele sale, l-a ţinut ferecat, năzuind mereu să se reîntoarcă acasă. Undele înstrăinării şi-au prelungit linia, trecînd în propria-i casă. A crezut că va putea constitui în familie o oază purificată în pustiul urban. Dar şi-a dat fata în şcoli înalte “şi te-am scos din lumea în care ai fost crescută, te-am făcut străină în casa părinţilor tăi, am făcut din tine o fiinţă care nu-şi mai găseşte semenii. Cerul ne-a pedepsit pentru dorinţele noastre necumpătate”. Tîrziu, după ce îşi va fi luat pedeapsa, bătrînul Mărian care, după moartea fiicei sale Sevasta, a dat foc casei, părăsea Bucureştii, singur, în aceeaşi căruţă cu care descinsese în capitală, neluînd cu sine decît vechea ladă “cu flori tăiate în lemn” adusă în tinereţe din satul spre care acum se întorcea “liniştit, nepăsător şi senin la faţă”, fără a privi în urmă. Destinul pedepsitor se împlinise. Celelalte scrieri (de după 1893) tratînd acelaşi motiv, au rămas, cum spuneam, biete producţii moarte. Ele interesează azi exegetul numai pentru contemplarea frecvenţei motivului junimist (sau numai eminescian) al păturii superpuse în opera lui Slavici. Eşecul trebuie căutat în strădania de a înfăţişa – din interior! – oameni şi medii nefamiliare scriitorului. Satira e tezistă afară din cale, iar caricatura lumii bune, văzută caragealian, e calpă. Ca şi personajele sale autentice, prozatorul nu-şi putea înstrăina condiţia. Scriitorul a trăit drama unui moş Mărian, fără a fi avut tăria să recunoască eşecul (Ultimul armaş) strădaniei de a întrupa artistic o lume străină din material pe care nu-l cunoştea şi, de aceea, nu-l putea stăpîni. Noroc că există, din lumea urbană, capodopera Mara care are intuiţia de a înfăţişa posibilitatea coabitării – între neamuri diferite – Naţl şi Persida făcînd o căsnicie, care, cu toate neajunsurile, se armonizează în final. Iar Mara, întreprida negustoreasă, este un personaj răscolitor, demn de marile creaţii romaneşti. Spre bătrîneţe, în 1924, prozatorul a scris Amintiri, reînviind lumea Junimii şi a juveneţei sale formative şi creatoare. E o memorialistică potrivită care, împreună cu Închisorile mele (1921), au rămas ca pagini preţuite în memorialistica românească. (Z. Ornea, Integrala Slavici I-II, în România literară, nr. 37-38, septembrie 2001)

November 30, 2009 - Posted by | I. Slavici |

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: