Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Pentru pasionaţii de Filimon

Datează de la Ion Ghica, într-o cunoscută scrisoare către Alecsandri, părerea că Nicolae Filimon s-a ignorat ca scriitor: „modest pînă a roşi cînd auzea ]aude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit.”; prin ricoşeu, opinia a fost preluată şi de-Şerban Cioculescu, care şi-o însuşea fără să mărturiseas­că pe ce anume se întemeiază: „N. Filimon nu se consi­dera scriitor şi nu bănuia că încercarea sa epică va în­scrie o dată în literatura noastră.”. În acelaşi timp scri­itorul „care se ignora” a fost, de foarte timpuriu, „învi­novăţit” de romantism. în unele „pagini de tinereţe” din 1891 ale lui Nicolae Iorga, exacte în general şi scrise cu o participare ce face cu atît mai ciudată nemenţionarea lui Filimon în „introducerea sintetică” la Istoria litera­turii române, era dezaprobată tocmai partea situabilă literar a scrierilor filimoneşti (căci romanul Ciocoii vechi şi noi, de care istoricul se ocupă îndată n-are, de fapt, precedente); Iorga vede în Friderich Staaps, de pildă, un „product fără de viaţă al liberalismului iubitor de fraze şi al anemiii romantice.” Ipoteca romantică nu este, desigur, un element care să fi scăpat vreunui cer­cetător al lui Filimon: de la Călinescu la Eugen Simion o semnalează cu toţii; ba chiar, pentru Eugen Simion, scriitorul e mai degrabă redevabil romantismului decît realismului („A-l socoti, cum au făcut unii, prozator rea­list, şi încă critic, e o eroare pentru că întreaga operă a lui Filimon e dominată de clişee romantice şi chiar mo­dul lui de a gîndi psihologia individului e acela propriu şcolii romantice.”). Totuşi, de la Călinescu, chestiunea e abordată sub unghi tehnic: autorul Istoriei literaturii ro­mâne de la origini şi pînă în prezent menţiona, în fuga condeiului, îndreptăţite dubii în ce priveşte originalitatea nuvelelor „vaporos romantice” ale iubitorului de „escursiuni” pilduitoare care e Nicolae Filimon; mai apoi apre­cia elementele literaturii de foileton, răspunzătoare, pen­tru el ca şi pentru Şerban Cioculescu, de romantismul stilistic filimonesc, drept „ton arheologic” multicolor şi savuros, ajungînd însă pînă la a socoti drept „prozaică, severă” pagina sa literară. în perspectivă comparată, de altminteri; ele pierd enorm. Dar sinteza e-xemplară a acestui bifrontism al lui Filimon o tra­sează cu impecabilă siguranţă Tudor Vianu: aura roman­tică a stilului său e trasă în termenul, mai exact, al unei „vechi maniere retorice” în indecisă luptă pentru pree­minenţă cu „noua îndrumare realistă”. în concluzie: „Dacă Filimon apare cercetătorului de azi drept unul din primii scriitori realişti, lucrul nu este posibil decît în ciuda numeroaselor elemente retorice ale stilului său.”, ceea ce echivalează cu a numi o stare de indecizie sti­listică drept marcă foarte specifică a scrisului filimonesc Desigur, ea e o trăsătură generală a scriitorului nostru, de la Escursiuni în Germania meridională la Ciocoii vechi şi noi: pagini de excelentă observaţie şi de savuroasă conversaţie realistă există din abundenţă în proza Escursiunilor, semnalate ca atare de cercetători (de la Aurel Martin şi G. Ivaşcu la Mircea Zaciu) Ş şi chiar în interi­orul nuvelelor „romantice” (evident, mai mult în Mateo Cipriani decît în Friderich Staaps) după cum „angelisme şi satanisme” naive, cum le numeşte Călinescu, sînt pre­sărate din belşug în Ciocoii vechi şi noi, alături de bipartiţia maniheică în „răi” realişti şi „buni” romanticii din acest roman.

Toate acestea conţin însă, în ciuda acordului oarecum global al criticilor, o contradicţie latentă care trebuie pusă în evidenţă măcar de plăcerea de a introduce puţină. discordie în atîta unanimitate. Dacă o astfel de povară romantică (de la Stendhal — necitit, poate, dar, în orice caz, reper admisibil, oricît de disproporţionat, la roma­nele populare, invocate de Iorga, Călinescu, Cioculescu ), există în ereditatea culturală a lui Filimon, el nu mai este naivul din evocarea lui Ghica ci mai de­grabă un scriitor foarte conştient sau care face toate efor­turile pentru a fi aşa ceva: în această perspectivă „rea­lismul” lui nu este elementul natural al scrisului său (ţinînd de talent, de „identitatea literară”, fie şi ignorată) în opoziţie cu cel rece şi artificial al influenţelor retorico-romantice: ambele ar putea fi în egală mă­sură produsul artei, al elaborării, al căutării, în contrast cu opoziţia mai mult sau mai puţin radicală pe care pare a o accepta critica între „spontaneităţile” lui rea­liste şi „artificiozităţile” lui romantice.

2. Această supoziţie este, pînă la un punct, greu veriificabilă: aşa cum ne precizează în citeva rînduri ulti­mul editor al scriitorului nostru, Mircea Anghelescu, Nicolae Filimon n-a lăsat manuscrise; chiar textele lui autografe de orice fel sînt quasi inexistente. Nu ne pu­tem fixa imaginea paginii scrise pentru a şti dacă era senină sau chinuită, plină de ştersături şi modificări sau continuă, cursivă sau convulsivă. Există totuşi cîteva indicaţii privitoare la grija documentară a scriitorului, atestată de unele mărturii şi întărită de situaţia bio­grafică a angajării lui, în 1859, la Comisia documentală, funcţie continuată de aceea dobîndită în 1862 la nou organizatele Arhive ale Statului: aşa cum s-a observat, Fiiimon nu scria despre epoca riguros contemporană lui, ci despre cea precedentă şi se documenta cu minuţie inclusiv sub raport lexical. Ele pot, cu certitu­dine, să indice, în mare, în scriitorul nostru o conştiinţă scriitoricească reală şi nu un spirit utilitar şi veleitar pur şi simplu. Există însă şi o dovadă mai concretă a acestei prime aproximări şi valoarea ei este cu atît mai mare cu cît e vorba de un unicat. într-adevăr, singu­rul text al lui Filimon pentru care se cunosc variante este nuvela Friderich Staaps, iniţial capitolul al XIX-lea din Escursiuni în Germania Meridională (1860), ul­terior (1861) republicat cu „modificări destul de nume­roase însă aproape fără excepţie de natură stilistică” în Revista Carpaţilor. Reluarea este în multe privinţe preţioasă: căci, cercetîndu-i modificările am putea afla ce l-a nemulţumit pe scriitor la prima redactare; în plus, ea ne certifică apoi ceea ce am putea numi naş­terea apetitului literar, scriitoricesc al lui Filimon.

Într-adevăr, pînă în 1860, sub raportul strict al scrisului, N. Filimon era ceea ce se poate numi un pu­blicist: el făcuse critică muzicală (1857—1858 la Naţio­nalul) şi e uşor de presupus că însăşi călătoria începută la 29 iunie 1858 în Imperiul Austriac, Germania şi Ita­lia era dictată, pe lîngă considerente pur personale, în ordinea intereselor artistice mai mult de dorinţa de a vedea şi asculta opere lirice în mari interpretări decît de aceea de a se documenta pentru un memorial de călătorie sau pentru vreo operă literară. Minuţios şi pedant, cum trebuie să-i fi fost felul, Filimon ia note pe traseul parcurs, foloseşte ghiduri şi aşa mai departe, dar nimic din toate acestea nu denotă totuşi un scriitor intenţional chiar dacă despre înzestrarea sa ne pot convinge multe pagini ale scrierii, ci tot ziaristul. O simplă împrejurare va fi făcut ca nuvela Mateo Cipriani să fi fost publicată în Naţionalul în prelungirea cronicilor muzicale reluate de Filimon de îndată ce se întoarce din substanţiala sa vacanţă europeană, înainte să-i vină rîndul în seria foiletonistă a memorialului de călătorie, pe care Filimon va începe să o publice în acelaşi ziar din 1859. Trebuie să vedem în publicarea nuvelei Mateo Cipriani (cu titlul Mănăstirea dominica­nilor dupe colina Fiesole) o manifestare a jurnalistului a iubitorului de Italia, a titularului de foileton într-un periodic. Dimpotrivă, reluarea lui Friderich Staaps? publicat deja în 1860 în volumul Escursiunilor, ne a-testă o voinţă de trecere dinspre publicistică spre litera­tură. Nu putem reconstitui, desigur, motivaţiile lui Fi­limon; totuşi, colaborarea începută în 1861 la lîevista Carpaţilor este deja dominată de intenţii literare: do­vadă faptul că el recuperează tot ceea ce poate să ia o turnură artistică din propria sa activitate anterioară: un mai vechi articol, din 1858 (Schiţă din viaţa şi scri­erile celebrului maestru Donizetti) devine, precedat de cîteva pagini de punere în atmosferă, după modelul din Mateo Cipriani, „nuvela” Bergamo, publicată sub titlul Oraşul Bergamo şi Monumentul maestrului Donizetti în 1861 în Revista Carpaţilor; tot acum scrie şi publică Memoriile unui slujnicar sau gentilomii de mahala pre­cum şi, refăcut, Friderich Staaps (Friderich Staaps sau atentatul de la Schonbrunn în contra vieţii lui Napo­leon I) şi scoate volumul de nuvele, al doilea în absolut, Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii. Totul ne în­dreptăţeşte să credem că anul 1861 este cel în care s-a cristalizat în mintea lui Filimon dorinţa de a deveni scriitor (căci pînă atunci toate scrierile sale îl denotă, pur şi simplu, pe publicist). Cum, probabil, anul 1859 dăduse posibilitatea materială a documentării pentru ceea ce avea să devină din 1862, cind începe să fie pu­blicat în Revista română a lui Odobescu şi pînă în 1863, cînd apare în volum, romanul Ciocoii vechi şi noi, a-vem şi singurul document situat pe terenul cronologic al redactării romanului sau pe acela imediat premergă­tor, privitor la felul cum scria Filimon. împrejurarea că este vorba de unul din textele cele mai „tarate” ro­mantic ale prozatorului, devine în cazul nostru extrem ele utilă, căci e curios de văzut ce anume modifică sau prelucrează Filimon în chiar perioada cînd redacta Ciocoii. Ca întotdeauna, rescrierea, chiar dacă nu modi­fică decît „stilul”, sau tocmai/din această cauză, poate fi foarte semnificativă.

3. Variantele la Capitolul XIX al Escursiunilor, ob­ţinute prin colaţionare de G. Baiculescu şi publicate de Mircea Anghelescu în ediţia sa, constituie materialul de Predominanţa intenţiilor literare, dorinţa de a construi o carte e dată şi de folosirea zaţului din Naţionalul pentru volum: nimic nu poate indica mai bine „recuperarea”; de altfel şi activitatea folcloristică din 1862 e de afiliat de asemenea tot mai marcatei sale aspiraţii scriitoriceşti, înainte de iminenta apariţie a Ciocoilor (pentru romanul aflat în curs de redactare tot acest efort urmînd să constituie un precedent, o pregătire a terenului). luat în examen. Filimon corectează, rescriind, şi im­presia globală este aceea că motivele rescrierii sînt de multe ori „muzicale”: scriitorul caută să dea frazei un ritm lucru evident din cîteva exemple în care inter­venţia sa a constat într-o simplă răsturnare în sintaxă: „camarazii săi prin armonioasa lor voce făceau să ră­sune văile” / „camarazii săi făceau să răsune văile de armonioasa lor voce” [108 (32—33)]; „Pentru un june ce iubeşte din inimă, nu este nici o suferinţă mai mare decît aceea de a se despărţi de obiectul amoarei sale” / „Nu este nici o suferinţă mai mare în lumea asta decît aceea ce cearcă adevăratul amant cînd se desparte de subiectul amoarei sale.” [108 (24—26]. Simpla schimbare de topică nu este aproape niciodată singură: chiar în fragmentul de mai sus alternanţa ‘june/amant’ repre­zintă (cum vom mai vedea) un tip de modificare destul de constant, prin „înnobilare” (în cazul în speţă va tre­bui să admitem pe ‘amant’ ca fiind mai „nobil” şi mai neologistic decît „june’, curent în epocă). Opţiunea din primul exemplu se poate justifica printr-o întemeiere eufonică a concepţiei despre ritm la Filimon (dominan­ta în a/’ă/e a cuvintelor, întreruptă de vocabulele cu do­minantă în o, este adusă la continuitate: „Camarazii săi făceau răsune văile de armonioasa lor voce”); dar ne interesează mai departe valoarea de simptom stilistic a modificărilor de topică ale scriitoru­lui, în acest sens, recursul la hipalagă reprezintă recu­perarea stilistică a unui fapt de sintaxă asupra căruia se cuvine să insistăm. Fragmentul cel mai caracteristic este 107 (18—19): „Cît ţinu această naraţiune, inocen­tul copil stete în genunchi […]” / „Cît ţinu această nara­ţiune inocentă, Friderich stete în genunchi […]”. Prin spe­culaţie am putea identifica aici o tendinţă de relativi­zare a discursului: dar lucrurile sînt ceva mai complicate. In fapt, ‘inocentul copil’ este o perifrază pentru ‘Friderich’; în noua redactare, printr-un procedeu in­vers celui statisticeşte curent la Filimon [cf. 123 (18— 20; 109 (9—12)] perifrază e redusă, dar un element al ei este recuperat prin hipalagă. Conversiunea figurilor este determinantă la Filimon; scriitorul are, oricum, o-predilecţie destul de marcată pentru aşa-numitele „fi­guri de substituţie”. Recursul la sinecdocă, de pildă, este relevabil: „iar cînd zărea cîte o poziţiune romantică, nenorocitul june tresărea şi vărsa torente de lacrimi” / „iar cînd ochii săi stinşi de durere zărea cîte o poziţiu­ne romantică, singerînda lui inimă tresărea şi vărsa to­rente de lacrimi” [108 (34—36)]. în context sinecdoca este mai „romantică” (şi, de fapt, ecuaţia romantism = retorism, identificată de Vianu cu privire la Filimon are deplină valabilitate teoretică).

Metamorfozarea figurilor produce un fel de prolifera­re retorică a textului, ţinînd de cele mai curate tehnici de amplificatio. La un prim nivel invazia perifrastică se impune atenţiei ca un fenomen masiv: „mai mult de şapte generaţii de studenţi ieşind din academie” / „mai multe generaţiuni de studenţi ieşind din sanctuarul şti­inţelor” [109 (9—12)]; „nobilii nu-şi prea bat capul” /’ „felul acesta de oameni nu-şi prea bat capul” [110 (19— 20)]; „care prin inteligenţă s-a suit pînă la empireu” / „care prin inteligenţă s-a suit pînă la ceZe mai înalte regiuni ale empireului” [123 (18—20)]; „care vor fi oare suferinţele ei ?” / „care vor fi oare durerile ce-i sfîşie inima ?« [127 (1)]; „gemetele ce veneau din cînd în cînd despre prăpastie” / „gemetele ce se auzeau cîteodată. din partea în care se ascunsese Eloiza” [127 (20—21)]. Cum pentru perifrază N. Filimon face apel la propoziţia relativă, aceasta este cea care, contrasă sau nu, ampli­fică textul. Dar nu e vorba de o simplă redimensionare ci de o marcată folosire a unor clişee romantice: „Luna aci apărea străbătînd grosimea norilor, aci iarăşi dis­părea în dosul munţilor. Tînărul Staaps se plimba cu Paşi mari şi lenţi prin spaţioasele alee şi privea cu aer Plin de melancolie…” / „Luna aci apărea străbătînd gro­simea norilor, aci iarăşi dispărea în dosul munţilor, formînd o mulţime de vederi fantastice. în timpul acesta tinărul Staaps se plimba prin spaţioasele alee absorbit în reflecţiuni dureroase şi privea cu melancolie […]” [100 (13—16)}. O concomitentă a intenţiilor expresive se lasă! cifrată aici: de o parte simţul ritmului frazei îi cere autorului să flancheze membrului perioadei cons­tituit de modala contrasă „străbătînd grosimea norilor” o altă propoziţie de acelaşi fel („formând o mulţime de vederi fantastice”) care să contrabalanseze termenii co­relaţiei ‘aci… aci’; adausul ficţional al „vederilor fan­tastice” ţine de un impuls „bovaric”, dacă-l putem numi aşa, al scriitorilor mai puţin stiliştii, de înţeles în noua fază a exigenţelor literare filimoneşti; dar descrierii obiective (intonate romantic, desigur, dar păstrînd o anume imparţialitate a relatării) din „cu paşi mari şi lenţi” i se opune acum predicaţia suplimentară din „absorbit în reflecţiuni dureroase” ce trimite la vagi ambiţii de narator omniscient, nedesprins încă, ce e drept, din consemnarea fizionomică şi comportamentală. Este caracteristic faptul că recursul la ampiificaţia re­torică se corelează frecvent cu aceasta tendinţă de re­dare a lăuntrului psihologic (în schemele blocate ale convenţiei romantice); un efect de potenţare „tragică” este cel căutat de scriitor: „Simţirile mă abandonară, eram în delir, părea că lăsasem patul chinurilor mele {…]”/ „la teribila idee de a te pierde pentru totdeauna, simţirile mă abandonară şi căzui într-un grozav delir. In această rătăcire a spiritului părea că lăsasem patul durerilor […]” [106 (35—38)]. El se subsumează încă semnificaţiei mai generale pe care o au procedeele am-plificaţiei retorice filimoneşti: aceea a unei „înnobilări” stilistice. Deja Tudor Vianu remarcase cu obişnuita sa pătrundere componentele retorismului la Filimon, de la intruziunile discursive la „şoaptele conştiinţei intime” redate „cu toate trîmbiţele retoricei”, de la apostrofa retorică la comparaţia „nobilă” (adică — spune Vianu — „aceea pusă la dispoziţie de mitologie, floare de stil lăsată moştenire de clasicism.”). Pentru Filimon, ches­tiunea scrisului nu se punea, evident, în termenii unei opţiuni între romantism şi realism: tot ceea ce ne apare astfel în scrisul său este rezultatul, deductibil prin com­paraţie şi analiză, al unei elaborări formale ce se putea situa între polul mai familiar al publicisticii, de pildă, şi cel „nobil” al Literaturii, pentru care se dovedesc active mai ales modelele romantice. Lucrul acesta apare foarte bine marcat la rescriere: la toate fragmentele ilustrate pînă aici se poate adăuga acest mai amplu pasaj: „[…] departe de societatea umană, unde cineva nu respiră decît veninul corupţiunei, noi vom adora pe Dumnezeul patriei noastre şi-l vom binecuvînta in frumoasele opere ale naturei. Vîrful Alpilor ce se ascunde în nori, cata­ractele Innului, prăpăstiile, trăznetele şi ploile cele gro­zave care derapănă şi tîraşte dupe dinsele graniţii co­losali şi arborii seculari, aceste teribile concerte ale na­turei ne va servi de templu. Voi brava chiar elementele,, ca să merit amorul tău […]” / „[…] departe de societa­tea umană, unde cineva nu respiră decit veninul corup­ţiunei şi al viciului, noi vom adora pe Dumnezeul pa­triei noastre şi vom glorifica numele său în operele ce]e mai frumoase ale naturei. Imensa boltă a cerului şi vîrful munţilor ce se ascunde în nori ne va servi de templu, iar zgomotul cataractelor Innului şi urletul cel teribil al trăsnetelor şi al ploilor, care derapănă şi tî­raşte după dînsele graniţii colosali şi arburii seculari, unite cu vocea noastră cea debilă va forma un concert ce va străbate pînă la tronul Celui preaînalt. Voi brava furia elementelor, ca să merit amorul tău […]” 101 (23— 31). Discursul rousseauist al lui Staaps este, în cele două variante ale sale, un conglomerat retoric: conglo-baţia în climax din prima variantă nu este ruptă în doi membri (cu deplasarea propoziţiei „ne va servi de templu” din poziţia „tare” de la sfîrşitul gradării în raport de un subiect mai restrîns) decît pentru a permi­te amplificarea şi mai mare a termenilor prin folosirea catachrezei.

Dar tendinţa de „înnobilare” stilistică, ce ne dă un efect de retorizare „romantică” şi mai accentuată a unui text care nu era, oricum, scutit de o întreagă înlănţuire de figuri, e flancată şi de rascrieri şi adăugiri tinzînd să coloreze neologistic stilul: nu numai ‘tineri’ e înlocuit cu ‘juni’ [112 (11)], ‘rostiră’ cu ‘pronunţară’ [113 (26—27)], ‘dete de ştire’ cu ‘anunţă’ [127 (40)], ‘ma­rele lor entuziasm’ cu ‘un sacru entuziasm’ [113 (2—3)] dar şi furioasele unde’ cu ‘furiosul element’ [127 (25— 26)], ‘trăsături nobile’ cu ‘trăsături bele’ [103 (37)], ‘pri­mele idei de amor’ cu ‘acest violent amor’ [101 (16—18)], unde, în trecerea de la un neologism la altul trebuie să desluşim nu efectul cu totul neplăcut de eliminare a unor exprimări mai echilibrate, ci convingerea filimo-nescă a unui cîştig de expresivitate prin intensificare semantică. Rezultatele nefericite nu sînt, cum se vede, puţine, şi ele acoperă toată gama, de la simpla cacofo­nie, inexistentă înainte de rescriere [111 (22)], la emfa­za deja semnalată.

4. Ne putem întreba dacă în contrast cu aoeste efec­te exact opuse intenţiei ce le-a stat la bază nu se pot găsi rezultate inverse: existenţa lor ar face mai com­plexă explicarea răscrucii stilistice a prozei lui Filimon. Căci dacă ne folosim numai de datele furnizate pînă aici de rescriere, nu ne rămîne decît să ne resemnăm cu pa­radoxul că, tocmai în preliminariile marii sale aventuri realiste, Nicolae Filimon denotă aspiraţii stilistice retori-co-romantice pentru adecvarea la o anume idee de Litera­tură prin supunerea la o presiune implicită a modelelor ((selectate dintr-o koine difuză unde literatura de ţinută e receptată în acelaşi rang cu romanele „populare” sau „de foileton”). O astfel de concluzie este oricum vala­bilă, dar ea nu ne serveşte, singură, la nimic. Împreju­rarea face ca în aceeaşi nouă redactare să poată fi ci­tite şi modificările ce duc la o evidentă de-retorizare. O singură dată acest schimb de neologisme e convergent cu uzul actual: „repentina sa agitaţiune” / „momentanea sa agi­taţiune” [123 (9)], dacă acceptăm italienismul „momentanea” pentru actualul „momentană” dînd mai multă supleţe expresiei şi împlinind-o uneori fericit.

Dacă unele modificări sînt indecise, înlocuind o ex­primare şchioapă cu un calc rece („Ai greşeală” / „Eşti în eroare” [110 (6)]), sau, rar, din nou, dictate de acea cău­tare a ritmului expunerii („acele arii pline de o suavi­tate angelică” / „acele arii campestre pline de suavitate” {129 (29)]) nu puţine sînt cazurile în care concizia e do-bîndită şi firescul frazei asigurat. Chiar perifrază, pro­cedeu de predilecţie, este uneori înlăturată („şi luă ca­lea spre marginea rîului ce ieşea din prăpastie” / „şi, ajungînd pe marginea Danubiului” [127 (24)]); se evită efectele cacofonice („lasă împlinesc eu această mare faptă” I „încredinţează-mi mie împlinirea acestei mă­suri” [114 (19—20)]); se caută eliminarea poncifelor jur­nalistice ale epocii („bătrîna noastră Germanie s-ar li­bera de tiranii ei din afară şi din lăunlru” I „bătrîna noastră Germanie s-ar libera de tiranii ei” [113 (9)]). Un şir lung de suprimări are misiunea să fluidifice discur­sul („în contra vieţii lui Napoleon I” / „în contra lui Napoleon I” [99 (8)]; „Viaţa lui plină de virtuţi evan­ghelice, abnegarea şi sacrificele […]” / „Viaţa lui pli­nă de virtuţi evanghelice şi sacrificele […]” [99 (27)]; „pădurei seculară numită Thiiringenwald” / „pădurei Thiiringenwald” [110 (8)]; parcul sau grădina cerbilor” / „parcul cerbilor” [100 (11)]; „cu părul galben ca aurul lăsat pe spate” / „cu părul lăsat pe spate” [100 (30)]; „ — Tu, jună, eşti frumoasă; iată două calităţi…” / „Tu eşti jună şi frumoasă; aceste două calităţi […]” [101(13)]; ,,s-a sacrificat de bunăvoie pentru omenire; şi-a dat viaţa ca să zdrobească lanţul” / ,,,s-a sacrificat de bună­voie ca să zdrobească lanţul” [107 (8)j; „ — Mă îngro­zeşti, Friderich. — O, nu. Eloizo, glumesc. — Dispera-Tea ce văz etc.” / „ — Mă îngrozeşti, Friderich. Dispe­rarea ce văd […]” [121 (16)]; „învingătorul al Europei întregi, carnefice al Germaniei” / „carnefice al Germa­niei” [126 (8)]). Unele asemenea suprimări, dar şi substi­tuţiile ce le însoţesc, se transformă în adevărate simplificări stilistice, eliminînd preţiozităţile şi dînd un ton mai firesc textului: „să prinz gazela sălbatică şi s-a depui la picioarele tale pentru un sărutat. Da, pentru un sărutat care mă va face cel mai fericit om din lume” I „să prinz căprioara sălbatică pe care o voi depune la picioarele tale pe preţul unui sărutat. Da, al unui săru­tat ce mă va face fericit” [101 (33—36)]; înlătură inte­rogaţia retorică: „Ce făcu dar ? Chemă […]” / „Chemă dar […]” [103 (28)]; înlocuiesc neologismele cu cuvinte româneşti curente {‘meziile’ cu ‘mijloacele’ [109 (14— 15)])’ abituată’ cu ‘deprinsă’ [120 (22)]; reduc sintagmele la substantive („în contra sistemului Uranic al lui” / „în contra tiraniei lui” [112 (33)]); simplifică construcţiile greoaie („care a privit pe amanta sa rugind ca Floiza pe Dumnezeu” / „care a privit-o rugind pe Dumnezeu” [120 (7)]; „că oarecine a atentat în contra” / „despre acest atentat în contra” [124 (25—26)]). Chiar şi unele adăugiri sau reformulări pot face excepţie de la regula retorizării romantice, contribuind la a conferi mai multă proprietate stilului: „Noaptea înainta, iar luna […]” / „Noaptea înainta cu paşi iuţi. Luna […]” [100 (12)]; „La­crimile începură a curge din ochii lui” / „Lacrimile în­cepură a curge din ochii lui cei uscaţi de bătrîneţe […]” [116 (4—5)]; „fulgerile se arătau din cînd în cînd” / „fulgerile luceau din timp în timp” [116 (22—23)].

Sinteza acestor contrarii o aduce interpolarea cea mai masivă a noii redactări: „Dumnezeule ! tristă e în adevăr misiunea omului pe pămînt; şi tu, luceafăr splendid al universului, de ce nu auzi acest planet pe care îl luminezi şi îl încălzeşti […]” / „Potentaţii pă-mîntului strivesc sub jugul sclaviei pe fraţii lor; ple­beul, pe dată ce ajunge la putere, devine biciul lui Dumnezeu pentru confraţii lui! […] Bizară este, în ade­văr, această comedie ce de secoli reprezentează omeni­rea ! […] Şi tu, luceafăr splendid al universului, pînă cînd vei suferi aceste crime ce se comit mai adesea în numele tău ? De ce nu arzi această planetă blasjemată pe care o luminezi şi-o încălzeşti? […]” [123 {26—33)]. Filimon nu renunţă aici la o exclamaţie retorică decît pentru a o înlocui cu o sentinţă, sau pentru a-i adăuga „Quousque tandem…” ciceronian, în textul, conside­rabil amplificat, al acestei rescrieri: dar fraza conţine remarcabila idee din Ciocoii vechi şi noi, parabola în­săşi a parvenirii („plebeul, pe dată ce ajunge la putere, devine biciul lui Dumnezeu pentru confraţii lui!”). Ea este izbucnirea „realistă” în chiar miezul amărăciunii retorice a lui Staaps şi ar putea fi dovada faptului că, pe cînd rescria această nuvelă, Nicolae Filimon avea deja în minte un anumit germen tematic al romanului său (la care, poate, lucra deja efectiv). Pe noi ne inte­resează însă mai puţin acest lucru decît contextul reto­ric ce o cuprinde; morfologia noului fragment devine, în perspectiva analizei noastre, extrem de semnificativă. Într-adevăr, în tirada lui Friderich Staaps se citeşte în-iîi de toate o filosofie politică generală în secolul al XlX-lea, ce încorporează urme creştine („Potentaţii pă-mîntului strivesc sub jugul sclaviei pe fraţii lor”), ima­ginea secolelor ca o comedie (umană !, căci şi titlul lui Balzac era „romantic” oricît de clasic-realist ne-ar suna astăzi), etern repetată şi într-o anumită măsură chiar incomprehensibilă (romanticul preferă să vadă o ciudă­ţenie acolo unde moralistul ar fi emis o sentinţă mai adîncă; „Bizară este, într-adevăr, această comedie ce de secoli reprezentează omenirea !”). Tabloul e încheiat de apostrofa romantică ale cărei acorduri vor răsuna în tonuri grave abia la Eminescu; aceasta este montura ce încadrează fraza în care se poate vedea un fel de formulare avânt la lettre a temei din Ciocoii vechi şi noi.

5. Să remarcăm că, recitindu-se, scriitorul n-a găsit de cuviinţă să intervină în planul macro-structural al nuvelei: se poate conchide că ea îl mulţumea în mare, chiar dacă nu întru totul căci, aşa cum s-a văzut, sub raport retoric şi lingvistic intervenţiile sînt numeroase. Deşi sfera stilistic-retorică şi cea pur lingvistică nu pot fi separate, putem admite pentru facilitarea interpretă­rii ce urmează constituirea lor independentă în sisteme ale rescrierii. Din însăşi acceptarea turnurii „romantice” a structurii nuvelei de către autorul ei şi din îieaccepta-rea unor recurenţe de ordin retoric-stilistic, putem citi în rescrierea filimonescă un efort de adaptare a „for­mei” la „conţinut”: el denotă în poetica implicită a luî N. Filimon existenţa unui anume apriorism, acela, anu­me, al conţinutului „bun” pus în haine „proaste” ce trebuie refăcute. Atribuibilă literaturii, aşa cum am arătat, nuvela îşi nega accesul în această sferă printr-o inaderenţă retorico-stilistică. Filimon se supraîncarcă retoric, deci, nu numai pentru a deveni mai „literar”, ci şi pentru a înălţa textul la demnitatea s ceea ce na­rează. Această dihotomie tipică între textul înţeles ca mesaj şi textul înţeles ca expresie este principala moti­vare a rescrierii. Scriitorul are convingerea sinceră că printr-o catachreză şi două perifraze nuvela sa îşi potri­veşte mai exact „forma” la „conţinut”. Vectorul modifi­cărilor subsumabile sferei retoricii este, cu alte cuvin­te, acela al adecvării. Nu putem documenta material un exerciţiu asemănător pentru Ciocoii vechi şi noi în lipsa variantelor, de tipar sau manuscrise; totuşi, prin­tr-o extrapolare, căreia nu-i revendicăm decît o funcţie pur analogică, să reamintim că romanul debutează toc­mai printr-o Dedicaţie ce propune în esenţă aceeaşi arie a adecvării unei „expresii” literare (romanul) la un „conţinut” de viaţă (referentul lui propriu-zis, „ciocoiul”). Pe de altă parte, modificările (suprimări, adjectivări de „culoare” stilistică, simplificări structurale — la nivelul frazei, şi lexicale etc.) subsumabile sferei „lingvistice”, mărci simbolice ale „realismului” filimonesc, reprezintă o fluidificare a naraţiunii: ele caută mai ales precizia. Vorbind despre raportul dintre povestire („recit”) şî ] discurs („discours”), concepte operative preluate de la Emile Benveniste, Gerard Genette precizează excepţia reprezentată de secolul al XlX-lea în această privinţă Simplificând, „discursul” e subiectiv, pentru ca este ceea ce apare ca fiind atribuit personajelor, „povestirea” e „obiec­tivă”, ea fiind fluidul ce înglobează discursul personajelor, aparţinînd autorului cîtă vreme acesta nu se personalizează în pro­pria sa povestire faţă de celelalte epoci: „Singurul moment cînd echili­brul dintre povestire şi discurs pare a fi fost asumat cu o desăvîrşită bună-credinţă, fără scrupul şi fără osten­taţie, este, evident, secolul al XlX-lea, perioada clasică a naraţiunii obiective, de la Balzac la Tolstoi; vedem, dimpotrivă, cît de mult a accentuat epoca modernă con­ştiinţa dificultăţii, pînă la a face ca anumite tipuri de elocuţiune să fie parcă fizic imposibile pentru scriitorii cei mai lucizi şi cei mai riguroşi.” Ne putem întreba, nu numai din simplă curiozitate, la ce revine acest echi­libru în cazul lui Nicolae Filimon, dacă luăm în consi­derare vectorii „adecvării” şi „preciziei”. La o primă estimare s-ar fi părut că se poate stabili o relaţie între adecvare şi discurs în sfera retoricii, paralelă cu o alta între precizie şi povestire, în cea strict „lingvistică”. Traducînd elementar, aceasta ar fi revenit la o rezervare prioritară a retorismelor formale romantice în sfera dis­cursivă a intervenţiilor personajelor şi la o curăţare, la o obiectivare stilistică situabilă în spaţiul pur al poves­tirii: ar fi fost foarte simptomatică această distribuţie, dar o astfel de stare paradisiacă nu este caracteristică naraţiunii filimoneşti. In realitate sîntem obligaţi să constituim un cadru mai complex în care echilibrul se distribuie, în „rescriere”, între adecvare şi discurs şi precizie şi povestire, pe de o parte, şi adecvare şi po­vestire şi precizie şi discurs pe de alta. Cu alte cuvinte, N. Filimon simte nevoia adecvării atît în planul discursu­lui cît şi în acela al povestirii şi caută precizia ter­minologică şi lingvistică atît în domeniul intervenţiilor discursive ale personajelor cît şi în acela al miraţiunii propriu-zise. Cu toate acestea, accentele, tendinţele (do-cumentabile statistic sau prin dimensiunile pasajelor re-scrise) merg în Friderich Staaps în sensul ideal de mai sus (putem chiar preciza că atunci cind povestirea nu exprimă marcat intruziunea opiniilor auctoriale, ea as­piră prioritar la polul „preciziei”, în timp ce „retoriza-rea” e mult mai semnificativă în „tiradele” lui Staaps).

In ansamblu, acest fapt dă tenta predominant „roman­tică” a nuvelei şi caracterizează în sensul cel mai gene­ral situaţia stilistico-narativă a lui Filimon înainte de Ciocoii vechi şi noi. Ca simplă ipoteză, dar avînd nevoie de serioase sondaje în text (şi lipsită, m plus, de con­trolul „variantelor”, deci susceptibilă de subiectivism în apreciere) se poate presupune că în roman elementele retorice vor caracteriza mai degrabă povestirea decît discursul, în timp ce aspiraţia spre precizie va domina dialogul „realist” şi deci discursul mai degrabă decît po­vestirea, în acest tablou doar ipotetic şi, în situaţia u-nei confirmări, pur statistic, o problemă ar fi reprezen­tată de numeroasele „descrieri” filimoneşti (de interi­oare, de medii, de vestimentaţie sau de personaje, în general), probabil terenul mixt al coincidenţei şi echi­librului vectorial al adecvării şi preciziei narative. (MARIAN PAPAHAGI, CRITICA DE ATELIER, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983)

November 30, 2009 - Posted by | N. Filimon |

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: