Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Rebreanu şi modernitatea

Sfera modernitatii

 

Dificultatea unei discutii despre impactul dintre realism si modernitate, fie si restrans ca aplicatie la opera unui scriitor cum e Rebreanu, provine din faptul ca ambele notiuni au sfere extrem de largi si contururi imprecise. Despre acceptiile realismului si dinamismul tendintelor lui in proza rebreniana se poate glosa atat in privinta sensurilor centripete, cat si a celor centrifuge. Pentru a raspunde la intrebarea “in ce masura este moderna proza lui Rebreanu?” o sa apelam la doua acceptii operative ale modernitatii. Bazat pe o documentatie erudita, Adrian Marino) include in modelul ideii de modern: caracterul negativist, insurectia antidogmatica, antitraditionalismul prin vocatie, ruptura sistematica cu trecutul. Polemismul modernist, distructiv si chiar anarhist in excesele lui, statueaza o estetica a discontinuitatii, bazata in principal pe ideea de ruptura. Violenta negatiei, obsesia sincronizarii continue la “spiritul timpului”, emanciparea de sub tirania formelor traditionale, valoarea de soc definesc modernismul, in acceptia cea mai raspandita in critica literara, ca o epoca postromantica. Asta inseamna ca realismul, fiind in chiar spiritul sau antiromantic, tine deja de modernitate. Aici insa am indrazni sa ne disociem chiar de acceptiile si periodizarile in uz, pentru a face o diferentiere intre istoria poeziei si cea a romanului: consideram moderna pentru poezie epoca postromantica (ruptura semnificativa fiind produsa de simbolism), iar pentru romanul “nou” modernitatea ar insemna epoca postrealista si postnaturalista. Aici intervine cea de-a doua acceptie operativa a modernitatii, la care vrem sa ne referim pentru a da un raspuns mai clar: preluand sugestiile teoretice din sinteza tipologica a romanului propusa de Nicolae Manolescu in Arca lui Noe, consideram moderne ionicul si corinticul, iar doricul ca reprezentand modelul realist. Astfel, intrebarea initiala ar avea o claritate mai mare in urmatoarele formulari: implica Rebreanu in viziunea lui epica ideea de ruptura cu traditia? se indreapta proza lui Rebreanu, cel putin prin aspiratii, spre domeniile ionicului si corinticului?

Inertia realismului

La aparitia romanului Ion, in 1920, E. Lovinescu il considera pe Liviu Rebreanu ctitorul romanului nostru modern, iar afirmatia a fost preluata de intreaga critica. Insusi G. Calinescu, care, de obicei, a scris in contradictie voita cu criticul de la Sburatorul, afirma in 1935 aproape identic: “Ion este intaiul adevarat roman romanesc modern”). Ratiunea acestui calificativ, neargumentat de nici unul din cei doi in sensul sau propriu, provenea numai din atitudinea anti-idilica si anti- samanatorista a prozatorului in panoramarea inedita a vietii rurale, dand o imagine noua a satului care l-a socat si l-a nemultumit pe Nicolae Iorga. Reprezentarea anti-traditionalista a satului i-a adus cu prea multa usurinta romanului atributul de modern. Argumentul rezida in… “realismul demistificator” (Raicu, p. 363). Militant pentru obiectivitate in epica, E. Lovinescu, polemizand cu subiectivismul minor (de fapt, cu lirismul sentimental din proza), avea intaia data de propus un model literaturii contemporane. Evolutia literaturii noastre moderne se indrepta spre o altfel de subiectivitate decat cea lirica si naturista ce impanzea proza noastra in primele doua decenii ale secolului XX: spre o subiectivitate analitica, psihologista si intelectualista. In critica sa de directie, E. Lovinescu nu a propus, in mod curios, o alta intelegere, intelectualizanta, a subiectivitatii, ci, in contradictie cu programul sau de sincronizare si cu drumurile majore ale prozei moderne, obiectivitatea epica realista. Insa, cu toata aceasta inconsecventa logica, E. Lovinescu a vazut foarte bine ca proza noastra avea nevoie de maturitatea realismului obiectiv, varsta pe care nu o traise inca decat prin expediente. Prin Rebreanu literatura romana consuma, in plin secol XX, o etapa absolut necesara in evolutia organica a unei literaturi tinere, etapa pe care marile literaturi o incheiasera in secolul anterior. Nu e deci nimic infamant in afirmatia ca autorul romanelor Ion si Rascoala e un realist intarziat, cum nu e nimic infamant in constatarea ca Eminescu e ultimul mare romantic european. In istoria romanului nostru incheie o etapa, inceputa prin Nicolae Filimon si Ion Slavici, continuata de Ion Agarbiceanu si de altii; cu el, realismul traditional, curatat de sentimentalism, eticism si orice partizanat ideologic, ajunge la maturitatea deplina. El nu deschide deci in Ion (cum credea E. Lovinescu) cariera romanului nostru modern, in acceptia secolului XX de roman ionic sau corintic – cinstea aceasta le va reveni cu adevarat altora, Hortensiei Papadat- Bengescu sau lui Camil Petrescu. Spiritul novator capata la noi impulsul catalizator odata cu dezbaterea declansata in jurul proustianismului, chiar daca nici unul dintre participanti nu se va dovedi, in practica romanului, un veritabil proustian. Realismul rebrenian s-a impus cu Ion, dintr-odata, cu toata vitalitatea, intr-o vreme in care altele urmau sa fie caile modernitatii. In 1926, cand aparea Ion, uimirea generala se producea ca in fata unui fenomen, iar socul a existat cu adevarat.

Un traditionalist declarat

Curiozitatea e ca, daca in Ion Rebreanu a dat o imagine anti- traditionalista (de fapt, anti-samanatorista, ceea ce nu e chiar totuna) a satului, el nu s-a pronuntat niciodata si nu a actionat (estetic, fireste) impotriva traditiei. Inca din anii 1907-1908 ai spicuirilor de ucenicie din articolele critice aleVietii romanesti, Rebreanu parea sa fie de partea unei reprezentari obiective, traditionale, a realitatii in roman, asa cum putem observa din acest fragment decupat dintr-un articol de G. Ibraileanu:

“Romanul modern zugraveste; si nu se poate zugravi decat ceea ce este cunoscut, vazut. Romanul modern, numeasca-se el realist, naturalist ori psihologic, trebuie sa fie, cum zice Brunetiere, o , caci desi artistul e liber sa , dar in inventia sa el trebuie sa imiteze realitatea”. (Caiete, p. 197).

Desi vehiculeaza notiunea de roman modern, e clar ca atat G. Ibraileanu cat si Liviu Rebreanu, ucenicul sau, inteleg cu totul altceva decat intelegem noi astazi prin roman modern: eventual, putem accepta ca aici ar fi vorba de un roman doric. O pozitie indubitabil traditionalista se configureaza din publicistica lui Rebreanu, inca din 1919, cand condamna “invazia strainismului” si ii invoca aprobator pe Nichifor Crainic si Nicolae Iorga (v. Opere 16, p. 177-178) si continuand cu alte articole din 1924, prin care intervine in disputa dintre europenism si romanism cu opinii previzibile: “Bruma de occidentalism, cu care vor sa se impaneze unii grabiti, nu se poate infiltra in sufletul romanesc. Occidentalismul nu ni se potriveste si ne face ridicoli ca harapul gol cu joben pe cap. (…) Sufletul romanesc nu cunoaste Occidentul, dar se simte in stare sa se realizeze deplin printr-o viata proprie”. (Opere 16, p. 215-216). “Nu forme culturale cautam, ci cuprinsuri vii. Formele sunt schimbatoare, cuprinsul patrunde in suflete si le improspateaza. Romanismul va gasi el formele realizarii sale.” (Opere 16, p. 221). Rebreanu denunta “oroarea de traditie” a spiritelor europenizante si proclama legatura organica a culturii cu poporul si pamantul, anuntand acea dezvoltare sistematica a ideilor sale traditionaliste din discursul academic Lauda taranului roman. Tot din 1924, ca si afirmatiile pe care le-am citat anterior, dateaza si articolul Traditionalismul, care proclama inca o data ca “traditia e sufletul unui neam” si se incheie fara nici o nuanta conciliatoare cu europenismul:

“Traditionalismul e adevarat civilizator. Orice progres de-aici porneste, orice ideal de aici se adapa. Civilizatia creste in leaganul traditionalismului”. (Opere 16, p. 247) Nu se poate deci sa nu tinem cont, cand discutam eventuala modernitate a lui Rebreanu (deopotriva a prozei lui si a constiintei lui estetice), de aceasta atitudine care nu pronunta niciodata ruptura cu traditia si nu mizeaza pe o estetica a discontinuitatii.

Modernismul intre moda si valoare

Dupa ce am vazut ce credea despre traditionalism, e interesant de vazut ce atitudine a exprimat prozatorul fata de modernism, intr-un articol chiar cu acest titlu, publicat intaia data in 1910, revazut si republicat inca o data in 1912, de doua ori in 1914, o data in 1922 si, in sfarsit, a sasea oara, in forma definitiva, in 1925. Pozitia scriitorului, corectata cate putin de-a lungul unui deceniu si jumatate, e relativ echilibrata. El se simte somat sa-si exprime opinia despre un fenomen – modernismul – ce a starnit “vijelii de fraze” si a golit “butoaie de cerneala”, fiind considerat “un imperativ categoric” al actualitatii:
“A fi modern e un titlu de noblete pentru o sumedenie de scriitori si artisti tineri doritori de glorie si avere, precum e si pentru o seama de imbogatiti masculini si feminini care, sub scutul idolului, cred ca se vor transforma mai repede din plutocrati in aristocrati”. (Opere 16, p. 46).

Rebreanu constata extinderea disputelor in jurul idolului modernismului in politica, stiinta si literatura, distingand intre problema materiala a civilizatiei moderne si cea spirituala. In primul caz, e usor de decis, pentru ca “in viata materiala s-ar putea spune ca ceea ce apare mai tarziu e mai modern”, pe cand in sfera valorilor spirituale ierarhia pe criterii istorice “nu urmeaza o linie ascendenta”, desi intre Dante si Goethe (sunt exemplele autorului) “mai modern va fi acesta din urma”. Prozatorul distinge intre un modernism al formei si unul al fondului, condamnand “modernismul de suprafata”, exterior si amagitor, vituperand impotriva profitorilor de pe urma unei “industrii literare si artistice”, ce nu are de-a face cu adevarata arta, inaccesibila pentru “sfarlezele curentelor la moda, microfoanele noutatii cu orice pret, flaneurii sandramalelor intelectuale extra-sic”. Concluzia, dupa cum recunoaste Rebreanu insusi, e banala, dar merita retinuta:

“Adevaratul, pretiosul modernism inseamna ravna de-a produce valori estetice imbracate in spiritul timpului, dar cu un nivel mai inalt decat al epocei precedente. Adevaratul artist trebuie sa-si insuseasca organic tot ce s-a produs valoros in domeniul sau pana la dansul si sa adaoge in plus ceea ce are el. Acest adaos, acest plus este modernismul adevarat, care va fi valoros indiferent daca se va infatisa in hlamida romantica, in haina realista sau in dantela simbolista. Nu etichetele sunt hotaratoare in arta, ci valoarea estetica”. (Opere 16, p. 49). Rebreanu dizolva problema modernitatii intr-o problema a valorii. Pentru el, devine astfel mai importanta o situare axiologica decat una istorica sau tipologica. Sa retinem si faptul ca ii este indiferent daca modernismul se infatiseaza ca romantic, realist sau simbolist. Atitudinea nu poate fi calificata decat de maxima moderatie, pana la anularea conceptului de modernitate. Cu alta ocazie, intr-un interviu din 1938, defineste romanul modern prin contributia “mai multor formule ca pana acum”, toate subsumabile “neorealismului”:
“Daca se poate vorbi de o formula generica a romanului modern, apoi este acest nou realism, care inglobeaza toate fenomenele scriitoricesti de seama. Orice talent se poate exprima in cadrul acestei formule. Poti fi chiar si romantic”. (Jurnal 2, p. 290).
E limpede ca pentru Rebreanu romanul modern nu inseamna decat o reformulare a romanului realist, intr-o viziune mai larga, capabila sa asigure confluenta dar si subordonarea unor noi mijloace. Realismul indeplineste astfel rolul de sinteza a unui evantai larg de tendinte, de la cele romantice (pe care le invoca adesea, cu o toleranta rara la un realist) pana la cele naturaliste, psihologice, simboliste sau, pur si simplu, moderne. Cand sa dea exemplele clarificatoare care ii convin, Rebreanu trimite la Balzac si Tolstoi, prozatori apropiati de structura lui, ca si Cehov, Dostoievski, Ibsen sau Reymont, chiar Zola (pretuit cu moderatie) sau Hauptmann, dintr-o anumita perioada a lui de creatie. Poate ca ar fi util ca, in legatura cu scriitorul german a carui piesa Tesatorii a recunoscut ca l-a influentat in scrierea romanului Rascoala (Jurnal 1, p. 459), sa vedem inca o data, intr-un articol din 1920, modul cum se situeaza Rebreanu in campul modernismului, respingand tendintele de avangarda. Rebreanu apreciaza la Gerhardt Hauptmann faptul ca “din vajnicul naturalist extremist de odinioara a devenit, incetul cu incetul, neoromanticul dublat de misticism de azi, in drama”, faptul ca a rezistat la tentatiile estetismului, elitismului si ale oricarui modernism: “Modernismul formalist trece pe langa Hauptmann fara sa-l atinga. Artistul care exprima nuantele sufletesti cele mai delicate in forma cea mai simpla ramane neclintit in mijlocul framantarilor literare. In tara expresionismului, dadaismului si a tuturor ce se lanseaza mereu, Hauptmann isi pastreaza si chiar isi intensifica seninatatea”. (Opere 16, p. 183). Rebreanu s-a raportat la modernitate intotdeauna cu moderatie si reticenta fata de orice exces. Avea chiar orgoliul de a crede ca practicarea realismului, dupa modelul realitatii, este o cale estetica mai sigura – in drumul spre valoare – decat experientele modernitatii. Intelegea realismul cand ca pe o alternativa la modernism, cand ca pe o forma sub semnul careia se poate realiza o sinteza a tuturor orientarilor. Realismul are capacitatea de a asimila si tempera inovatiile, astfel incat ar fi motivata opinia lui Adrian Marino ca prozatorul isi manifesta preferinta spre un “realism “, ca o sinteza creatoare, moderatoare si modelatoare). Sceptic in privinta jurnalului intim ca formula de roman, neincrezator in “voga snobista a proustianismului” (Jurnal 2, p. 293), Rebreanu nu ar fi putut apuca pe calea Virginiei Woolf sau a unor Ch. Morgan si Aldous Huxley, pe care dovedeste ca i-a citit si ii cunoaste (ibidem, p. 294), dar ii tine la distanta pentru subiectivismul si relativismul perspectivei lor narative.

Afluentii realismului rebrenian

Marile resurse ale prozei lui Rebreanu in procesul de transformare a discursului realist provin din zona romantismului (tendinta simbolica tranzitiva, nazuinta idealista, mitologizarea patetica a cuplului etern). Impresia de modernitate este creata in mod paradoxal prin fisurarea consecventei realiste si penetrarea unor elemente de alta natura, indeosebi romantice sau naturaliste, dar in nici un caz strict moderne (cum ar fi monologul interior, ludicul sau ironia). Aceasta coabitare de stiluri, teme si tendinte explica “modernitatea” lui Rebreanu. Scriitorul s-a aratat receptiv si chiar a luptat sa depaseasca o perspectiva limitat realista, dar depasirea s-a realizat prin absorbtia, includerea si subordonarea unor elemente de alta “esenta”. Transformarea realismului rebrenian s-a intamplat nu printr-o intelectualizare propriu-zisa in stilul secolului XX, care ar fi insemnat o asumare a ideii in sens eseistic (ca la Proust sau Thomas Mann), ci printr-o spiritualizare de tip romantic, care inseamna o infuzie de idealism, mister, tainic si aspiratie metafizica. In acelasi timp, vorbind de metafore obsedante in proza lui Rebreanu, cum sunt iubirea ca punte intre doua lumi sau iubirea ca merinde a vesniciei, putem demonstra implicit poeticitatea ei ascunsa, o poeticitate de profunzime, prezenta in toate marile creatii epice, in forme si modulatii diferite.

Problema modernitatii prozei lui Rebreanu este deci dificila nu numai pentru ca insasi notiunea de modern este imprecisa, atat istoric cat si semantic, dar si pentru ca atributul de modern este conferit adesea lui Rebreanu prin operatiuni artificioase si hazardate, ce conduc nefiresc la hiperbolizarea importantei lui in istoria romanului romanesc. Rebreanu trebuie inteles, cu luciditate critica, drept un reper relativ, contextualizat istoric, dar in nici un caz unul absolut, de alfa si omega romanului sau modernismului epic romanesc. Apoi chiar daca suntem de acord (si nu se poate sa nu fim, cu moderatie) ca modernitatea exista ca tendinta cu amprente remarcabile in proza lui Rebreanu, trebuie sa-i indicam aria de extindere, caci ea nu acopera intreaga opera, ci numai anumite segmente. Sa admitem ca nu e cel mai adecvat sa cautam modernitatea in Ion, Rascoala, Craisorul, Jar sau Gorila, dar ca vom gasi cu siguranta urme ale ei in nuvelele Catastrofa si Itic Strul, dezertor, sau in romanele Padurea spanzuratilor, Ciuleandra sau Adam si Eva. E, de asemenea, in afara oricarei indoieli si faptul ca, daca uneori si pe alocuri Rebreanu e modern, el nu e niciodata modernist. Decurge de aici in mod logic ca, in ansamblul ei, constiinta estetica rebreniana nu privilegiaza modernitatea, dar nu este nici una exclusivist si marginit realista. Inversunarea traditionalista a prozatorului de pana prin 1920-1921 s-a mai temperat spre 1930. E de aceea intelept sa vorbim de confluenta celor doua sfere (traditie si modernitate), in felul in care a facut-o Mircea Zaciu: “aria preocuparilor si accentele ni-l recomanda pe Rebreanu ca pe un exponent al tendintei de sinteza intre traditie si modernitate, premisa a noului clasicism constituit in literatura romana in anii ce au precedat a doua conflagratie mondiala”).

La portile ionicului si corinticului

In Padurea spanzuratilor, Rebreanu bate la portile romanului ionic, fara a accede insa in spatiul sau. Inregistram aici nu un psihologism modern, ale carui mijloace rudimentare le-au acuzat cei mai multi dintre critici, ci un ionic ratat sau, cum precizeaza Nicolae Manolescu in Arca lui Noe, un roman psihologic de tip doric, caracterizat de o obiectivitate ce obtureaza limbajul separat al subiectivitatii personajului. Romanul ramane prin capacitatea lui de interogatie asupra conditiei umane si prin “adancimea problematica”. Sub raportul problematicului, modernitatea lui Rebreanu poate primi o mai mare extindere, caci, afirma Lucian Raicu, “caracterul al unei literaturi, dimensiunea prin care comunica cu spiritul epocii moderne n-o da materialul reprezentat, acesta poate fi oricat de , ci constiinta care il reprezinta, substantialitatea, inaltimea si complexitatea ei. Este si cazul lui Rebreanu, si meritul sau e tocmai de a fi supus unei viziuni de o mare complexitate materia nu altfel decat obisnuita si elementara a vietii” (Raicu, p. 356).

Fara indoiala ca este de luat in seama Adam si Eva ca un roman corintic interesant, ce prelucreaza insa un material romantic. Daca in cea mai mare parte a prozei lui, Rebreanu creeaza respectand principiul realist al veridicitatii sau al verosimilitatii, aici guverneaza ipoteza si prezumtivul, caci protagonistul traieste o “dualitate subterana, subversiva, care il sfasie si il duce la pieire, nu insa inainte de a-i fi prilejuit asumarea lumii lui parca, adica a prezumtivului” (Manuca, p. 137). Identificam aici germenii unui intelectualism ce depaseste limitele realismului. In Adam si Eva prozatorul lucreaza cu o ipoteza – metempsihoza – iar pentru a o demonstra are nevoie mai putin de sprijinul realitatii fizice decat de cel al cartilor si al metafizicii. Fara sa-si particularizeze afirmatia la un roman anume, Mircea Horia Simionescu il crede pe Rebreanu “un scriitor livresc”, pentru ca “si-a confectionat o reteta a romanului , consumand carti si studiind procedee; a imbratisat mai intai teze si a cercetat mijloace, a vrut sa fie cu orice pret scriitor” (LR-100, p. 456).
In Ciuleandra putem descoperi “un Rebreanu modern, inedit, uimitor”, cum afirma Nicolae Manolescu), un roman care depaseste cazul patologic pentru a-si pune “mai degraba chestiunea fiintei umane” si a alienarii la modul camusian: “Puiu Faranga – argumenteaza criticul – e criminal, cum e si Meursault al lui Camus, fara constiinta crimei, fara vreun sentiment de responsabilitate umana fata de existenta. Constiinta e o existenta responsabila. El isi pierde mintile capatand aceasta constiinta. Romanul dezvaluie magistral procesul, scotand lucrurile din planul curatei justificari psihologice”. Modernitatea provine din faptul de a pune lucrurile in raport cu o idee sau cu o filosofie, caci “romanului modern, chiar realist, nu-i mai ajunge existenta pur si simplu”6). Problematizand o criza psihica devastatoare, romanul deschide supapele subconstientului, confruntat nu atat cu o problema naturalista a ereditatii, cat cu o problema filosofica a existentei. Chestiunea modernitatii operei lui Rebreanu poate fi pusa si la modul general, angajand intreaga viziune rebreniana care, bazata esentialmente pe o optica balzaciana, “aglutineaza la nivelul fiecarei opere mai importante, cele trei varste din epica europeana”: epopeicul, realismul si modernitatea, astfel incat “in proza lui Rebreanu se poate urmari, ca intr-un soi de palimpsest, o dubla translatie, aceea de la spiritul epopeic catre formula romanului realist si apoi spre proza moderna” (Muthu, p. 53). “Indicele de modernitate” rezulta din confruntarea dintre un univers traditional inchis si factorii perturbatori ai tragicului, proveniti in cea mai mare masura din spatiul erosului. In opinia lui Al. Sandulescu, modernitatea realismului obiectiv al lui Rebreanu ar fi data de trei surse: “unda naturalista”, “psihologismul dostoievskian” si “aspiratia subiacenta spre cifrul simbolic” (Sandulescu, p. 176). Insa fiecare din cele trei surse este mai degraba pre-moderna, moderna fiind numai amalgamarea lor intr-o viziune sintetica in stare sa realizeze compatibilitatea lor. Viziunea sintetica a prozei lui Rebreanu poate fi definita pe scurt ca un realism modernizat, intors cu fata spre romantism. Faptul este demonstrat cu prisosinta de miezul operei rebreniene: mitologizarea romantica a cuplului etern, antrenand o recuzita specifica (idealizarea patetica, metaforele obsedante, spiritualismul, cultul tainei si aspiratia spre eternitate). (ION SIMUŢ, fragment din vol. Rebreanu dincolo de realism, în România literară, nr.30, 1997)

 

December 1, 2009 - Posted by | L. Rebreanu

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: