Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Tot Rebreanu…

În cazul lui Rebreanu, fondul documentar întrece orice închipuire. Zeci de mii de fişe, clasate şi neclasate încă invită la cercetări şi raportări multiple. Mii de însemnări cu caracter jurnalier compun o amplă autobiografie, de la însemnările din temniţa austro-ungară…. până la evidenţa paginilor şi a rîndurilor scrise.”1 Caietele, publicate de eminentul editor al lui Rebreanu, N. Gheran, au meritul de a ni-l descoperi pe celălalt Rebreanu, cel care ar fi putut să devină scriitor maghiar. Journal-ul, scris între 14 decembrie 1907 şi 12 februarie 1908, vorbeşte despre ambiţiile tînărului de a se afirma în literatura maghiară. Are şi un pseudonim, Olly Olliver, are şi un lung şir de proiecte. Szamarletra, Scara măgarilor, e un ciclu de povestiri. Ceea ce impresionează – şi va impresiona mereu – este energia cu care tînărul Rebreanu vrea să înveţe. Pe lîngă textele din literatura universală şi cele din literatura maghiară, Rebreanu va selecta pagini din ziare, texte care azi ni se par provizorii, dacă nu am şti că arta foiletonului era la modă în începutul secolului. “Numeroase referinţe – scrie N. Gheran, trimit la opera lui Alexander Bernat (1850-1927) filosof, estetician, critic dramatic al revistei “Pester Lloyd” (publicaţie maghiară de limbă germană). Consultîndu-l, tînărul reţine numeroase caracterizări ale acestuia cu privire la opera shakespeariană”. Într-un scurt studiu al lui Samuel Domokos, e invocat modelul lui Mikszath Kalman.

Să subliniem, încă de la bun început, că profesiunea de ofiţer nu era, în Imperiu, facultativă: ea avea un statut de excepţie şi propunea un anume regim de viaţă, cu exclusivităţi bine subliniate. A scrie înseamnă a exista în afara acestei aristocraţii. Scrisul încălca disciplina severă a instituţiei. Jurnalistul sau scriitorul e din altă castă – pentru unii, o castă inferioară. Scriitorul – ziaristul – aparţine altei lumi. Prima ruptură pe care o trăieşte Rebreanu este definită de opţiunea pentru scris. Vrea să fie scriitor, nu ofiţer. Iar prima revoltă s-ar desfăşura sub semnul altui sistem de valori decât cel propus de ierarhiile imperiale. Dar asta nu înseamnă că excluderea din corpul ofiţeresc nu este dureroasă.

Dacă Journal-ul e scris în maghiară, franceză, germană, paginile după “lăsarea la vatră” vor fi consacrate proiectelor româneşti. Scriitorul vrea să se familiarizeze cu limba română. Vrea să înveţe limba română . Se întoarce mereu la amintirile lui de acasă, încearcă să construiască (şi) pornind de la ele. Nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie aşezat pe hîrtie.

Învaţă româneşte, începînd cu cuvintele, expresiile, fragmentele critice, paginile din cărţile contemporanilor. Se desparte de literatura maghiară (şi) fiindcă trebuie să fugă din locurile unde îl ameninţă puşcăria. Înainte de a exista literatura, există studiul. Înainte de fiecare roman există un studiu al locurilor, al situaţiilor, al personajelor. Înainte de a exista Ion sau Răscoala, Adam şi Eva sau Ciuleandra există harta locurilor. Personajele romanului sunt de acolo. Înainte de a exista Crăişorul Horia, există efortul de a descifra sensurile ascunse ale revoltei . De a învăţa, el, adevărata istorie. De altfel, Jurnalele, odată publicate, dovedesc că ele au fost scrise doar pentru “învăţare”. Vrea să cunoască oamenii, locurile, să se instruiască. Să-şi amintească, mai tîrziu, de ele.

Apariţia, în 1920, a romanului Ion inaugura un marş triumfal: era victoria scrisului, a construcţiei romaneşti, dar şi a României Mari, care se poate exprima altfel. Se poate exprima altfel, printr-o literatură inaugurală, modernă, europeană. Numiseră momentul Aron Cotruş, Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, profesorii sosiţi la Universitatea Daciei Superioare să proclame noul destin al ţării. Cei care îşi trăiau mânia de a nu găsi în acest roman supunerea faţă de o tradiţie, faţă de imaginile consacrate ale lumii rurale au aruncat anatema, iar când cel care aruncă anatema se numeşte Iorga ecoul e enorm şi lectura condusă pe alte căi.

Doar Lovinescu încerca să restaureze contextul fericit şi, la o sută de ani după naşterea scriitorului, Edgar Papu:

“Iată de ce apariţia lui Ion în 1920 a avut pentru noi o semnificaţie cu urmări colosale. A trezit nu numai o adevărată revelaţie, ci şi o altă identificare a capacităţilor noastre, în sensul unei încurajări a tentativelor îndreptate către creaţiile literare de mare respiraţie. Ion este la noi prima operă epică genială de proporţii impunătoare, care a învins blestemul postum, influenţând direct receptivitatea românească în chiar actualitatea apariţiei sale. (…) Liviu Rebreanu cuprinde, în iniţiativa sa îndrăzneaţă şi în realizarea sa minunată, temelia unei întregi perioade de mare răsunet creator, temelie pe care s-au ridicat chiar şi propriile sale opere ulterioare.” (Deschizător de drumuri, în “Viaţa Românească”, nr. 11/1985, p.9)

Nimeni n-a mai observa finalul, momentul înalt al celor ce pot încheia sărbătoreşte romanul.

Se vedem cum arată ultimul capitol: ” …Duminecă… Satul parc-a întinerit şi s-a primenit în aşteptarea zilei mari. E curat şi vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture în faţa casei, să cureţe ogrăzile şi să împodobească porţile cu verdeaţă. Însuşi Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat şi veşted, împrăştia lumină caldă şi plăcută.”

Asistăm la un spectacol care parcă ar veni dintr-o nuntă eminesciană:

,Acuma dinspre Jidoviţa şi dinspre Săscuţa, trăsurile uruiau mereu pe Uliţa Mare. Caleşti frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, brişti uşoare, docare iuţi, cupeuri grele aduceau domnimea, pe când ţăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruţe acoperite cu scoarţe pestriţe…”

Nu se poate, nici la Eminescu, dar nici la Slavici sau la Coşbuc, sărbătoare fără feţe bisericeşti:

,Din clipa când trecu pragul bisericii, înfăţişarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriţi părerau scăldaţi într-o blândeţe cuceritoare şi pe toată faţa îi plutea un zâmbet bun, nevinovat şi cucernic…..Glasul obosit răsuna dulce şi lin, pătrunzând drept în suflete, îmbrăţişându-le şi înălţându-le în altă lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte părea o cununiţă de diamante sau o aureolă nedespărţită.”

,Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vine vremea nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă…/ Herdelenii tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de speranţa împodobitoare a sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton-monoton ca însuşi mersul vremii./ Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde pe şoseaua cea mare şi fără început…”

Şoseaua a înconjurat locul, i-a dat o identitate. Locului, oamenilor, ţării. Încheiat în iulie 1920, romanul cartografiază un spaţiu al culturii române. Faptul că a muncit şapte ani la construcţie ne sugerează efortul de a descoperi adevărul lumii şi al personajelor – “secretele” lor, “taina dureros de necuprinsă”.

Toate romanele lui Rebreanu sunt începute în deceniul al doilea – în anii douăzeci, în anii treizeci ele trăiesc împlinirea. Ion, Pădurea spînzuraţilor, Răscoala au o perioadă de gestaţie lungă – un proces care înseamnă în acelaşi timp un timp de răcire. Iată unul dintre sîmburii originari:

“Simt o bucurie imensă că trăiesc. Mi-e drag soarele care-i lumea însăşi…Dar o înfiorare mă cuprinde. Unde sunt? Grădina unui castel din secolul XVIII, în Ardeal, la Chiuza.îmi dau seama perfect unde sunt, ce sat este. Anul Domnului cutare. Dar nu ştiu să citesc. Şi mintea mi-e strîmtă, gîndurile simple Sunt îmbrăcat ţăran. Sunt de 22 de ani, sunt vînjos. Sunt eu… Dar ce caut aici? Visez?… Apoi se topeşte conştiinţa mea actuală. Rămîne ţăranul, cu un dor mare în suflet. Iubirea. Trece Mirza. O sorb din ochi. Ea se opreşte. Ochii ei mă iubesc”

Urmează căderea: ” Tatăl ei mă cravaşează fiindcă n-am fost cuvincios.”

Şi apoi, teritoriul alunecător al lui Sacher-Masoch:

“Ea face să fiu luat servitor înăuntru, deşi tatăl ei spune că sunt o nătăfleaţă proastă. Sunt fericit aproape de ea. Singura dorinţă îmi este ea. Şi dorinţa ei sunt eu. (….)Tatăl violent.”

Capitolul cu castelana ar fi trebuit să fie partea a doua din schiţele preliminare ale romanului Adam şi Eva.

Rebreanu trebuie înţeles ca un scriitor care încearcă să-şi pună în paranteză Eu-l. “Eu întotdeuna m-am ascuns” ar putea fi una dintre propoziţiile fundamentale ale (non)afirmării eului rebrenian. Am putea descoperi sursele “camuflării” în istoriile sale personale din armată, din închisoare, din statutul de paria, din cel de colaboraţionist pe care îl are în anii săi tineri. E o biografie cu momente inavuabile pe care el, scriitorul, mai tîrziu scriitorul celebru, trebuie să şi le ascundă. Titu Herdelea nu va fi niciodată în centrul romanelor sale: e un martor care se autoanihilează. “Respingerea afişării eului se constituie la Rebreanu ca o componentă a unei poetici realiste ce vizează obiectivitatea, inparţialitatea şi detaşarea naratorului de lumea creată artistic…” scrie Simion Mioc.

Ce ascund personajele centrale ale lui Rebreanu? În Crăişorul Horia vom descoperi, între resorturile acţiunii, şi o iubire imposibilă. Horia trăieşte visul unei iubiri (Rafaela îl botează “Crăişorul”!) şi sub semnul acestui vis prăbuşit – vis secret – se împlineşte destinul lui de Crai – destinul lui regal. Nunta intangibilei iubite sale inaugurează aşezarea sa pămîntească:

“Horia a plecat degrabă, fără să mai aştepte sfîrşitul. Îi era inima ca plumbul. Vedea acum că s-a prăbuşit visul lui nebunesc. A mai umblat cîteva săptămîni năuc şi apoi s-a însurat. Era de treizeci şi trei de ani şi se simţea bătrîn. Şi-a găsit nevastă în Călata. N-a iubit-o şi, luînd-o, şi-a zis în sine că luînd-o, se răzbună pe soartă.

Un răstimp sufletul i-a fost gol de orice năzuinţi. Trăia de azi pe mîine ca toată lumea, prins numai de grijile mărunte ale vieţii. Pe urmă nemulţumirea i s-a îngrămădit atît de mult că iar a început să fie urmărit de ochii domniţei.Dar acuma numai cu mustrare şi dispreţ încît îi stîrneau mînie şi indignare. Îi apărea mereu şi din ce în ce mai stăruitor întrebarea: adică de ce românul să fie numai slugă, veşnic slugă, să slujească pe toţi, să fie asuprit şi batjocorit şi bătut de toţi? ţara asta-i românească şi totuşi românii sunt slugi în ţara lor.”

Horia ar fi trebuit să fie un personaj de vârf al operei rebreniene. Unul care exprima ordinea, dar şi teroarea imperială.

Analizînd statutul personajului principal din Ciuleandra, Ioana Em. Petrescu observă: “Treptat, amintirile biografice se ordonează în jurul unei obsesii ascunse, în jurul manifestărilor unui instinct al cruzimii, în care eroul nu se recunoaşte pe sine, cel care “în treizeci de ani n-a avut să-şi impute o scenă de brutalitate” . Instinctul apare ca o fatalitate, dictată, ereditar, de sîngele unui neam prea vechi – aşadar ca o vină transindividuală… (…) Anamneza aduce aşadar la suprafaţă motivele pe care le-am întîlnit în Fiara (sîngele, vocea străină, nebunia, voluptatea de a ucide) atribuite şi aici vocii transindividuale a instinctului. Pentru Puiu Faranga rămîne însă de soluţionat o a doua, esenţială, întrebare: de ce a ales-o ca victimă pe Madeleine….”

“Gorila” Pahonţu va încerca să-l “educe” pe antisemitul Dolinescu aşa: “Măi Barbule, te-am ascultat, dar toată vremea mă gîndeam că nu există pe lume animal mai crud şi mai sălbatic ca omul şi îndeosebi ca omul care se crede fără cusur, care n-a suferit şi n-a păcătuit, încît nu e în stare să înţeleagă un ţipăt al inimii, o patimă şi să ierte…”

Ce înseamnă “nu există pe lume animal mai crud şi mai sălbatic ca omul”? Dar “îndeosebi a omului care se crede fără cusur, care n-a suferit şi n-a păcătuit”? Să înţelegem că, de fapt, condiţia umană e legată de maculare, de inevitabila coborîre în infernul păcatului? Şi atunci, cum să înţelegem dubitativul: “Un om adevărat, un om superior…nu se lasă robit de pasiuni inferioare, ca un animal”. Să bănuim că fraza cu pricina nu face parte decît din arsenalul de gînduri destinate autoconvingerii? Mai degrabă trebuie să cităm motto-ul din Gorila “Ce este mare la om este că el este o punte şi nu un scop: ceea ce se poate iubi la om, este că el este o trecere şi un apus,” care subliniază ideea că omul este un animal imperfect.

Putem iubi în om ceea ce ar putea fi depăşit – statutul animalic, căderea în trup.

În primele pagini ale romanului Pădurea spînzuraţilor, Apostol Bologa pare legat printr-un cordon ombilical de alte personaje exponenţiale din literatura Imperiului. Ofiţer ca şi cei din romanele lui Roth, Musil, Broch ş.a.m.d., pregătindu-se a deveni ofiţer, el nu se abate de la normele şi exigenţele profesiunii. E personajul care circulă liber prin toate literaturile care definesc “Mitteleuropa romanului”, de la Joseph Roth la Miroslav Krleza. Dar tot din primele capitole, el ne avertizează asupra dublei sale naturi:

“Pe cît inima îi clocotea de viaţă năpraznică, pe atîta mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind fiziceşte de cîte ori, în căutarea explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfîrşitului între care e mărginită conştiinţa omenească. Se făcuse gînditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărîri încăpăţînate”

Între “hotărîrile încăpăţînate” ale lui Apostol Bologa se numără şi aceea de a refuza cariera preoţească în numele celei militare. Modificarea opţiunii nu provoacă doar transformări superficiale şi nu angajează doar statutul unui elev oarecare. O frază precum este aceasta:

“Cînd îşi dădu seama că rezistenţa fără argumente nu va convinge pe maică-sa şi mai ales pe Groza, le declară ritos că el de mult nu mai crede în Dumnezeu şi prin urmare nu-şi poate alege o carieră bazată pe înşelăciune” trebuie înţeleasă în contextul luptei românilor transilvăneni pentru păstrarea identităţii naţionale. Într-o epocă a violentei deznaţionalizări, a alege cariera de preot însemna a lupta pentru un post de comandă în bătălia pentru păstrarea unor drepturi fundamentale. Preoţia crea un statut luptător. “Preoţi cu crucea-n frunte. Căci oastea e creştină”, sună un celebru vers al revoluţiei din 1848. A alege între cele două cariere cariera armelor echivala cu o dezrădăcinare.

Toată literatura Imperiului agonic, ex-centrică, se sprijină pe dezrădăcinaţii unei lumi care nu-şi mai găseşte reperele, argumentele, justificările. Marii eroi ai ei reprezintă paradigme ale de-realizării. Ale – în alt limbaj – dezumanizării.

Pînă la un punct, Apostol Bologa se afirmă în cadrul acestei paradigme. Subordonîndu-se stilului de a fi într-o lume crepusculară, el devine un om fără calităţi. Se integrează Marelui Mecanism studiat de Robert Musil:

“Întrebările şi răspunsurile se îmbucă parc-ar fi piesele unei maşinării, fiecare om are doar anumite sarcini precise, profesiunile sunt concentrate în anumite grupe şi în anumite locuri… De altfel, zoologia ne învaţă că dintr-o sumă restrînsă de indivizi se poate obţine foarte bine un întreg de-a dreptul genial.”

Să punem în paranteză ironia musiliană. Apostol Bologa se integrează celor care au succes “pe distanţe scurte”. Dacă e să căutăm în romanul lui Rebreanu un pandant al lui, aceasta ar fi preotul Boteanu. Întors din lagăr, preotul va refuza orice participare la luptă. Eroii sunt epuizaţi, eroii sunt obosiţi

Pădurea spînzuraţilor porneşte, deci, de la statutul ex-centric al eroului. Paginile lui Haşek despre bravul soldat Svejk, ale lui Krleza despre zeul croat al războiului, ale lui Josef Roth despre ultimul Trotta pornesc de la devalorizarea statutului de cavaler. De la un tip de devalorizare care atinge toate valorile imperiale. Mai nou, romanele lui Kusniewicz şi ale lui Sorin Titel (de pildă) prelungesc şi interpretează “paginile clasice” ale literaturii de război. Eroii sunt lipsiţi de vocaţia cavalerească. Ilustrează devitalizarea progresivă a eroilor

Romanul Pădurea spînzuraţilor va fi una dintre puţinele cărţi ale primului război mondial în care prozatorul nu e preocupat de evoluţia “în afara centrului”, ci de redescoperirea Centrului, de refacerea unităţii pierdute. Reumanizarea lui Apostol Bologa este una dintre cele mai spectaculoase aventuri ale romanului românesc modern şi una dintre polemicile semnificative romanului românesc. Redescoperind adevărurile intime, personajul se integrează, de asemenea, dublei tradiţii a literaturii ardelene: pe de o parte, vitalismului, promovat de şirul de autori care începe cu Micu, Maior, Şincai şi ajunge la noi prin Goga, Aron Cotruş, Mihai Beniuc, pe de alta, şirului deschis de Ţiganiada şi, încheiat, probabil, cu Emil Cioran.

Ajunşi aici, e momentul să observăm că literatura lui Rebreanu încearcă, nu fără un efort vizibil, să descopere un înlăuntru. E paradoxal cum aceastră literatură, prin definiţie obiectivă, caută interioritatea – încearcă să reconstruiască acel înlăuntru abandonat. Investiţia de iubire a lui Rebreanu pentru Adam şi Eva a apărut unora suspectă: nimic însă mai conform cu pasiunea scriitorului de a descoperi viaţa interioară – de a sesiza devenirea sinelui. În fond, Ciuleandra şi Adam şi Eva se doresc a fi studii de arhetipologie. El dorea să aşeze în spatele demersului romanesc o ştiinţă. Să facă din roman o formă de cunoaştere.

Am spune că, pe această direcţie, lui Rebreanu i-au lipsit instrumentele de fineţe pe care le posedau, în deceniile al treilea şi al patrulea, Musil şi Broch. Ei aveau o “educaţie ştiinţifică” complexă – una care îi lipsea romancierului român.

Dar Rebreanu era, ca şi alţi scriitori români, la început. El nu voia să facă doar literatură, el voia să educe. El ambiţiona să ofere un model uman într-o ţară ce şi-a împlinit visul. Umanizarea omului, umanizarea literaturii devin proiecte cu bătaie lungă, la fel de importante ca făurirea unei culturi naţionale majore.

Rebreanu a simţit mereu ameninţarea “celuilalt drum”. El ascultă, cu neliniştită curiozitate, vocile interioare ale Fiinţei. În fiecare dintre cărţile lui vom descoperi un şir de semnale, de semne de avertizare care atrag atenţia asupra lumii din adînc. Omul de azi nu-şi justifică gesuturile doar prin simpla relaţie cauzală. Relaţia de suprafaţă devine, în multe cazuri, relaţie de adîncime. Imaginile prezentului trebuie interpretate.

Care prezent? Cel mai elocvent exemplu pare a fi cel din Ion. La începutul romanului există două semne de avertizare: Hristosul de tinichea de la intrarea în sat şi Savista, oloaga, cărora scriitorul le acordă o partitură neaşteptată. Încheierea romanului e, de asemenea, citabilă:

“Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Cîţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvîrcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergînd toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele ” mari şi mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurători plăpînde într-un uragan uriaş”

Şi, mai departe, imaginea familiei:

“Herdelenii tac toţi trei. Numai gîndurile lor, aţîţate de speranţa împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte.Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton ca însuşi mersul vremii.

Drumul trece prin Jidoviţa,pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi se pierde în şoseaua cea mare şi fără început.”

Şi finalul finalurilor, o dedicaţie: “Celor mulţi umili!”

Ceea ce frapează la prima lectură e încercarea scriitorului de a trage concluzii. Acestea ar fi concluziile cercetării sale de romancier. Nu şi-a irosit timpul în van. A ajuns la un rezultat pe care îl comunică; îl dedică apropiaţilor săi, celor mulţi şi umili.

Realismul popular al literaturii ardelene, afirmat cu atîta insistenţă în operele lui Coşbuc îşi găseşte, în încheierea primului roman românesc modern, o îmbătătoare certitudine. Rebreanu nu se vrea decît un exponent al acestui realism, în care cei mulţi umili sunt creatorii unui tip de relaţii umane. Ovidiu Cotruş lega realismul sărbătoresc al literaturii coşbuciene de statutul grăniceresc al unor zone ale ţării. Aceste zone n-au cunoscut iobăgia. Am dezvolta afirmaţia lui Ovidiu Cotruş arătînd că în spaţiul numit apare o literatură de tip sărbătoresc – de idilă, dar şi încercări de a submina idila. De la Coşbuc la Victor Vlad Delamarina, de la Hordou la Caransebeş putem trasa o linie care uneşte nu doar zone grănicereşti, ci şi autori încadrabili aceleiaşi tipologii. Afirmarea liberă a românescului dă individualitate unor opţiuni reale. Voinţa totalizatoare a lui Rebreanu se naşte într-un spaţiu în care revelaţia interiorităţii, a adîncimii e legată de necesitatea de a-l descoperi pe om ca întreg. (Cornel Ungureanu, Ce ştim şi ce ar mai trebui să ştim despre Liviu Rebreanu, în Romania literară, nr.1, 2009)

 

December 1, 2009 - Posted by | L. Rebreanu

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: