Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Eliade între romanul mitic şi poetica fantasticului

ÎNTRE ROMANUL REALIST ŞI ROMANUL MITIC

Literatura lui Mircea Eliade deschide o nouă direcţie în proza românească dintre cele două războaie mondiale, contribuind la sincronizarea ei cu marele roman european. înclinaţia spre metafizic şi ontologic, condiţia umană şi mit, subminarea conştientă a vechilor structuri narative, noua condiţie a personajelor ce devin protagoniştii unor captivante romane de idei reprezintă doar câteva din coordonatele esenţiale prin care autorul Nopţii de Sânziene a contribuit la procesul de înnoire a literaturii române. Atât în convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet din volumul încercarea labirintului : cât şi în primul volum din Memorii, marele scriitor mărturiseşte că opera sa trebuie considerată ca o totalitate. Confesiunea este cu atât mai semnificativă cu cât dorinţa lui Mircea Eliade nu a fost aceea de a se face cunoscut ca filosof, istoric al religiilor sau prozator, ci ca autor al unei opere, ceea ce motivează de ce adevăratele semnificaţii ale cărţilor sale transpar din totalitatea lor, valorile individuale nefiind în măsură să dezvăluie dimensiunile camuflate ale ansamblului. De altfel, scriitorul însuşi recunoaşte faptul că nu a scris nici o carte în măsură să îl reprezinte în întregime, ceea ce ar fi imposibil pentru un spirit enciclopedic asaltat încă din tinereţe de mai multe pasiuni simultane, trăind o neobişnuită curiozitate intelectuală şi o faustiană sete de cunoaştere. Goethe şi Balzac, scriitori de excepţie pe care Mircea Eliade i-a admirat întotdeauna, sunt ei înşişi creatorii unor opere monumentale, dar care nu pot fi reduse în mod abuziv doar la capodopere. Dimpotrivă, rolul operelor de vârf este acela de a arunca o perspectivă fertilizatoare asupra întregului, revalorificând prin strălucirea lor artistică şi părţile mai atenuate ale creaţiei, atribuindu-le noi semnificaţii.

Această mărturisire este deosebit de importantă deoarece multe din obsesiile filosofului sunt reluate şi dezbătute şi în plan literar. De altfel, omul de ştiinţă şi scriitorul reprezintă două feţe distincte ale aceluiaşi personaj, feţe ce se întâlnesc într-un punct convergent care este mitul. Nu poate fi însă vorba de o subordonare a prozatorului faţă de istoricul religiilor, deoarece cele două domenii de activitate se bucură în aceeaşi măsură de atenţia scriitorului, creaţia literară având chiar avantajul de a facilita accesul în lumea cu infinite posibilităţi a imaginarului. Cunoştinţele filosofului reprezintă puncte de plecare pentru scriitor, nişte inepuizabile surse de inspiraţie dezvoltate potrivit fanteziei artistului. Că este aşa ne-o dovedeşte însăşi concepţia lui Mircea Eliade despre fantastic, concepţie bazată pe dihotomia dintre sacru şi profan. Or, tot de la fenomenologia sacrului şi a profanului porneşte şi istoricul religiilor.

Creaţia literară a lui Mircea Eliade prezintă două coordonate distincte. De o parte se găseşte proza de factură fantastică (mitica), alcătuită dintr-o serie de naraţiuni precum Domnişoara Christina (1936), Şarpele (1937), Secretul doctorului Honigberger (1940), Un om mare (1945), Douăsprezece mii de capete de vite (1952), La ţigănci (1959), Ghicitor în pietre (1959), O fotografie veche de 14 ani (1959), Pe strada Mântuleasa (1968), Noaptea de Sânziene (1955, ediţie românească, Paris 1971), Incognito la Buchenwald (1974), Tinereţe fără de tinereţe (1976), Nouăsprezece trandafiri (1979) etc. De cealaltă parte se află romanele existenţialiste (numite în perioada interbelică „trăiriste”) cum ar fi: Maitreyi (1933), Lumina ce se stinge (1934), întoarcerea din rai (1934), Huliganii (1935), Şantier (1935), Nuntă în cer (1939), Romanul adolescentului miop (redactat între 1921-1924 şi publicat postum, în 1989) şi Gaudeamus (datat 1928, dar apărut postum, în 1989).

POETICA FANTASTICULUI

Cronologic, primul autor de proză fantastică românească de certă valoare este Mihai Eminescu, considerat şi creatorul genului la noi în ţară. Atras, în acelaşi timp, de cele mai variate domenii ale literaturii, Eminescu nu este numai un precursor, ci şi un strălucit întemeietor, a cărui originalitate a influenţat în mod favorabil o bogată posteritate literară. Interesul pentru mitologie, cultul visului, atracţia manifestată faţă de fabulosul folcloric apropie creaţiile prozatorului român de operele marilor reprezentanţi ai romantismului german precum Novalis, Jean Paul, Ludwig Tiek sau E. T. A. Hoffmann, fără ca aceste filiaţii posibile să diminueze meritele incontestabile ale autorului Luceafărului. Lucrări precum Archaeus, Cezara, Umbra mea, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlă, Moartea lui Ioan Vestimie, dintre care mai multe, din păcate, nu au putut fi terminate, constituie scrieri de excepţie, situându-1 pe autorul lor printre cei mai avizaţi reprezentanţi ai genului. Deosebit de important este faptul că Eminescu impune în proza fantastică românească o serie de teme şi motive care nu vor fi reluate în deplina lor amploare decât de Mircea Eliade. Se poate vorbi chiar de o obsesie eminesciană în literatura lui Mircea Eliade, care aproape în toate nuvelele, povestirile şi romanele sale face referiri la creaţia marelui poet, unele lucrări precum Şarpele sau Domnişoara Christina putând fi interpretate ca nişte replici ia Cezara, respectiv la poemul Luceafărul. Eminescu este cel care introduce în proza fantastică românească dimensiunea metafizică, coordonată ce reprezintă şi principala trăsătură a literaturii autorului Nopţii de Sânziene.

Semnând câteva din primele reuşite incontestabile ale genului, I. L. Caragiale poate fi considerat – alături de Mihai Eminescu – un alt ctitor al fantasticului literar românesc. Cei doi scriitori pornesc din direcţii diferite, inaugurând orientări ce se vor dovedi extrem de fertile în proza onirică de la noi. Eminescu impune domeniul meditaţiei filosofice, în timp ce Caragiale valorifică fabulosul folcloric autohton. Deşi în aparenţă surprinzător, pactul cu fantasticul realizat de un scriitor realist prin excelenţă nu trebuie să ne intrige, deoarece literatura onirică reprezintă o modalitate de investigare a unor zone insolite ale realităţii, o fascinantă aventură a cunoaşterii. Naraţiunilor lui Caragiale le lipseşte caracterul livresc, ele nu ilustrează valabilitatea unei / unor teorii, fiecare relatare constituindu-se într-un univers autonom ce ne dezvăluie o altă dimensiune a fantasticului. Absenţa preocupărilor teoretice, lipsa unei concepţii unitare despre fantastic este suplinită de existenţa mai multor creaţii de excepţie. Astfel, miraculosul mitico-magic, credinţele populare cunosc o superbă prelucrare în naraţiunea La hanul lui Mănjoală, capodopera scriitorului şi una din creaţiile reprezentative ale literaturii fantastice româneşti. Tema ispitirii prin intermediul unor puteri magice revine în naraţiunea La conac. Kir lanulea prelucrează, în manieră parodică, credinţele populare potrivit cărora femeia e  mai  diabolică  decât însuşi Necuratul. Relatarea intitulată Calul dracului nu ilustrează numai zicala potrivit căreia „baba este calul dracului”, ci şi tema enunţată în Kir lanulea, şi anume că femeia este mai şireată decât diavolul. Partea poetului şi Cănuţă, om sucit cochetează prin subiect cu fantasticul, dar se îndepărtează de proza onirică prin maniera realistă de abordare a tramei.  Subintitulată Poveste  orientală, naraţiunea Abu-Hassan ne transpune într-un Bagdad mirific, ce reiterează universul fabulos din O mie şi una de nopţi.

Mircea Eliade ilustrează ambele direcţii ale fantasticului românesc impuse de celebrii săi predecesori, realizând o interesantă simbioză între naraţiunea metafizică şi cea mitică. Pentru a reconstitui originala viziune a prozatorului asupra fantasticului şi a miturilor, ne stau la îndemână mărturisirile, interviurile şi însemnările de jurnal ale acestuia. Mai mult, parcurgerea operei ştiinţifice a scriitorului aruncă o nouă lumină asupra creaţiilor sale literare, facilitând relevarea semnificaţiilor camuflate ale acesteia.

Ceea ce surprinde la Mircea Eliade, încă din copilărie, este imaginaţia debordantă, extraordinara capacitate de autosugestie. Este epoca în care inventarea continuă de noi întâmplări traduce nevoia existenţială a ieşirii din cotidianul cenuşiu şi previzibil. De aici până la conştientizarea faptului că, sub puterea inspiraţiei, poate să scrie la fel de uşor ca şi cum ar urmări evenimentele imaginate pe ecranul său interior nu mai este decât un pas. Asemenea vise în starea de veghe vor constitui mai târziu o modalitate de a scăpa de ceea ce autorul numeşte teroarea istoriei, dar felul lor de a se manifesta concentrează în sine şi tehnica de creaţie a scriitorului. Acesta ştie că scrisul reclamă o stare de beatitudine (similară cu celebra inspiraţie romantică), fără de care experienţa eşuează. în nevoia interioară de reverie – întreţinută şi de lecturile extrem de prolifice (elevul Eliade ajunge să citească, la un moment dat, o carte de Balzac pe zi!) – trebuie căutate explicaţiile stabilei propensiuni către fantastic de care dă dovadă scriitorul pe tot parcursul existenţei sale. După cum putem afla din Memoriile lui Mircea Eliade, prima sa naraţiune fantastică este o compunere şcolară de vreo douăzeci de pagini dedicată primăverii. Adolescentul încearcă pe parcursul redactării o bucurie nouă, stranie, necunoscută anterior, actul creaţiei facilitând pătrunderea într-un univers inedit. Povestirea aceasta cu personaje inspirate din mitologia populară reprezintă primul

mare succes în arta scrisului şi are o dublă semnificaţie: pe de o parte reuşeşte să schimbe nişte prejudecăţi ale profesorilor faţă de persoana destul de puţin agreată până atunci a elevului Mircea Eliade, pe de altă parte revelează accesul către o lume mirifică, cea a imaginarului. Tânărul ucenic în arta scrisului găseşte în sfârşit „cheia” care îi permite pătrunderea în universul literaturii, această cheie fiind inspiraţia. Urmează o muncă acerbă, ce are drept consecinţă redactarea unor noi naraţiuni fantastice. Sunt lucrări ce pregătesc debutul literar, care are loc în anul 1921 în „Ziarul Ştiinţelor Populare”. Intitulată Cum am găsit piatra filozofală, naraţiunea câştigă un concurs consacrat elevilor de liceu, concurs la care se cerea tratarea literară a unui subiect ştiinţific. Povestirea dezbate o temă îndrăgită de alchimiştii antici şi medievali, aceea a găsirii formulei magice cu ajutorul căreia se poate fabrica aurul. In centrul naraţiunii se găseşte autorul însuşi care, pasionat în acel timp de chimie, adoarme în micul său laborator, dobândind acces prin intermediul visului la o lume fabuloasă. Un personaj straniu îl întâmpină în sfera imaginarului şi îl asigură de posibilitatea găsirii Pietrei Filosofale. Misteriosul necunoscut se transformă într-un iniţiator, experienţa reuşeşte, substanţele amestecate potrivit unei formule magice se transformă sub ochii uimiţi ai autorului în aur, dar, cuprins de emoţie, acesta răstoarnă creuzetul conţinând mult râvnitul minereu. Zgomotul îl trezeşte,  dar ambiguitatea textului se menţine deoarece, deşi a rămas singur în laborator, lângă creuzetul răsturnat se găseşte un bulgăre de aur (dovadă a realităţii experienţei onirice!) care, la o cercetare mai atentă, se dovedeşte a fi pirită. Proiecţia în vis, întreţinerea deliberată a ambiguităţii dintre planurile narative – elemente specifice ţinând de recuzita fantasticului – anunţă, în germene, pe viitorul maestru al speciei. Naraţiunea este extrem de importantă deoarece, fiind prima creaţie literară publicată de către Mircea Eliade, ea îl face să dobândească conştiinţa faptului că a devenit un scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului.

Inspiraţia adolescentului teribil se dezlănţuie în actul scriiturii. Astfel, între 1921 şi 1923, mai multe caiete sunt umplute cu un roman hibrid, în care umorul se împleteşte cu fantasticul, iar aventura cu preocupările entomologice. Este vorba de Minunata călătorie a celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii, o „microgeografie imaginară” scrisă din perspectiva inedită a cărăbuşului, pentru care dimensiunile obiectelor sunt cu totul altele decât cele omeneşti, ba mai mult, acelaşi obiect este văzut uneori din puncte de vedere diferite (de pe sol şi din zbor). Tot de anii de liceu ţine şi un alt proiect, extrem de ambiţios prin dimensiunile lui „ciclopice”, intitulat Memoriile unui soldat de plumb. Cartea, a cărei redactare ţine mai mult de doi ani, trebuia să constituie un fel de Legendă a secolelor şi ar fi urmat să înglobeze „nu numai istoria universală, ci întreaga istorie a Cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre la alcătuirea Pământului, la originea vieţii şi la apariţia omului”. Această povestire fantastică este spusă de către un soldat de plumb, care a avut ocazia să asiste, în calitate de martor veridic, la câteva evenimente decisive din istoria umanităţii. Opera rămâne însă neterminată din cauza declanşării unei acute crize existenţiale, datorate vârstei puberale.

Propensiunea pentru imaginar este întreţinută şi de lecturile impresionante ale tânărului scriitor, lecturi printre care la loc de cinste se găseşte opera lui Balzac. Cărţile acestuia sunt pur şi simplu devorate, dar nu marile romane realiste, ci naraţiunile fantastice ca Serafita şi Pielea de sagri sau unele nuvele mai puţin cunoscute precum Viaţa martirilor sau Proscrişii. Adolescentul fascinat de cultură vede în marele model francez pe prozatorul care nu numai că a reuşit să facă concurenţă stării civile, dar care are şi alte merite, precum introducerea temei androginului în literatura modernă sau crearea unei adevărate mitologii, aceea a omului de acţiune. Mai târziu, între 1926 şi 1927, când îl traduce şi scrie mai multe articole despre Giovanni Papini, prozatorul în devenire este atras în special de nuvelele fantastice ale acestuia. Fantasticul rămâne o preocupare constantă a lui Mircea Eliade şi, tot în această perioadă de ucenicie, publică mai multe „schiţe fantastice, cu personaje stranii, cu întâmplări neverosimile”. Este vorba de creaţii îngropate printre paginile publicaţiilor interbelice, dintre care una, apărută în revista Sinteza, dezvoltă complexul urâţeniei.

Descoperirea Indiei (1928-1931) reprezintă o experienţă decisivă atât pentru omul de ştiinţă cât şi pentru prozator, permiţând accesul către un univers spiritual exotic pentru un european, către un tărâm fantastic prin excelenţă. Vegetaţia luxuriantă, mitologia proprie a acestei lumi insolite constituie surse inepuizabile pentru scriitor, concretizate în naraţiuni precum Isabel şi apele diavolului, Maitreyi, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore, în jurnalul indian intitulat Şantier, dar şi în lucrări precum India sau cele despre yoga. Fascinaţia pe care autorul a resimţit-o pătrunzând în miraculoasa lume a Indiei a încercat să o redea şi în nuvelele sale, reacţie oarecum paralelă cu aceea a cititorului ce parcurge aceste opere şi care este vrăjit, la rândul lui, de contactul cu fascinantul univers bengalez.

Isabel şi apele diavolului (1930) se bazează pe o experienţă trăită şi exprimă o acută nevoie de autenticitate. Ca de obicei, subiectul romanului se clarifică pe parcursul redactării, proiectând în sferele imaginarului o serie de date reale precum călătoria scriitorului în India de Sud, imobilul în care a locuit la Calcutta, prietenia cu locatarele pensiunii conduse de Mrs. Perris etc. Ceea ce îl determină pe scriitor să se apuce de redactarea cărţii este aspiraţia secretă către inovaţie, dorinţa de a inventa un stil „nou” şi „tragic”. Actul scriiturii îl transpune pe prozator într-o stare secundă, asemănătoare cu refugiul în imaginar trăit în copilărie. în acest text axat pe dezbaterea unor concepte precum cel de păcat şi cel de sterilitate, autorul retrăieşte, prin intermediul fanteziei creatoare, experienţa sa indiană. Personajul principal este un dublu al lui Mircea Eliade (ceea; ce amplifică ideea de autenticitate), care vine în; India pentru a studia arta asiatică. Insolitul roman nonconvenţional marchează debutul editorial al prozatorului, debut care are loc în 1930, când autorul era încă departe de ţară. Relatarea se dovedeşte importantă prin faptul că impune o serie de tehnici narative specifice literaturii fantastice şi prefigurează câteva din temele majore ale creaţiei scriitorului.

Tot de anii petrecuţi în India ţine şi geneza romanului Lumina ce se stinge (1934). Cartea a suscitat reacţii vehemente, fiind considerată un veritabil eşec, cu toate că – fapt remarcat încă în epocă – Eliade este unul din primii scriitori români care folosesc monologul interior şi la care se resimte influenţa unui remarcabil înnoitor al romanului secolului XX, James Joyce. Strania „dramă europeană” scrisă în India se întemeiază pe interferenţa celor două culturi, Experienţa ezoterică trăită într-o bibliotecă de către Cesare, eroul central al naraţiunii, are la bază confruntarea dintre mai multe concepţii filosofice şi este urmată de schimbarea destinului personajului care, asemenea celor mai mulţi dintre protagoniştii lui Mircea Eliade, devine un căutător de semnificaţii. Chiar dacă din punct de vedere estetic nu se ridică la cote valorice deosebite, romanul lui Mircea Eliade are meritul de a deschide o cale nouă în proza românească şi de a propune un conflict mai puţin întâlnit până atunci.

Am insistat asupra perioadei de ucenicie a iui Mircea Eiiade în literatura fantastică pentru a releva faptul că, odată stângăciile începutului depăşite, autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazată pe camuflarea sacrului în profan sau, altfel spus, pe teoria irecognoscibilităţii miracolului. Chiar dacă acest lucru nu se poate observa în toate scrierile de tinereţe, fenomenul se conştientizează o dată cu evoluţia scriitorului, devenind o constantă a operelor de maturitate. Mircea Eliade şi-a exprimat în numeroase rânduri crezul artistic despre literatura fantastică, chiar dacă unele din confesiunile sale se suprapun, reluând sau nuanţând idei exprimate deja anterior. înainte de toate, trebuie să menţionăm optimismul scriitorului vizavi de viitorul speciei, optimism justificat prin faptul că romanul „clasic” (realist sau psihologic) şi-a epuizat valenţele, a devenit transparent şi previzibil şi, prin aceasta, nu mai poate capta interesul cititorilor. Un alt motiv cari explică interesul constant pentru fantastic est faptul că acesta îi poate reda omului modern gustul pentru semnificaţiile ascunse. Facilitând accesul către o serie de lumi necunoscute, literatura fantastică dobândeşte o misterioasă putere de atracţie, lectura devenind o antrenantă aventură a spiritului. Am putea adăuga faptul că este vorba de cititorul rafinat, contemporan cu timpul său, bun cunoscător al experienţelor estetice ale secolului XX.

Permanentul interes pentru sensurile ascunse ale lucrurilor ne determină să considerăm cu cea mai mare atenţie mărturisirile prozatorului privind concepţia sa despre literatura fantastică, cu atât mai mult cu cât interviurile şi notaţiile de jurnal dezvăluie, de regulă, aspecte inedite sau insuficient discutate ale operei. Ideea de la care porneşte Mircea Eliade este aceea că evoluţia ştiinţelor pozitive a dus, în mod treptat, la desacralîzarea aproape totală a lumii, fapt ce explică dificultatea decodificării sacrului în banalitatea înconjurătoare. Din această perspectivă, teologia „morţii lui Dumnezeu” dobândeşte semnificaţii extreme în ochii filosofului deoarece „este singura creaţie religioasă a lumii occidentale moderne”.  Ea demonstrează ultimul grad al desacralizării, „ilustrează camuflajul desăvârşit al «sacrului» sau, mai bine zis, identificarea lui cu «profanul»”. Dispărând de mai multe secole din Europa, „tradiţiile iniţiatice” nu supravieţuiesc decât camuflate în sferele unor universuri imaginare precum creaţiile literare şi artistice, sferă unde Mircea Eliade găseşte spaţiu suficient pentru a dezbate ceea ce el numeşte dialectica disimulării sacrului în profan. Trăind într-o lume golită de orice semnificaţii transistorice, omul contemporan suferă dramele provocate de istorie fără să le găsească o semnificaţie ultimă (drame considerate în societăţile tradiţionale nişte „încercări” ce se abat periodic fie asupra individului, fie asuy.ra comunităţii) sau, altfel spus, suferă de „teroarea istoriei”. „în nuvelele mele, încerc întotdeauna să camuflez fantasticul în cotidian”, spune Mircea Eliade, adăugând apoi că „transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit”? Potrivit acestei concepţii, realitatea este banală doar în aparenţă, cotidianul ascunzând altceva, un sens mult mai profund. Pentru autorul Şarpelui, lumea este un camuflaj, e plină de taine şi de semne ce trebuie decriptate. Iată pentru ce optimismul scriitorului vizând viitorul genului pare justificat, în antiteză cu unii comentatori precum Roger Caillois sau Michel Butor, care înclină să creadă faptul că locul fantasticului va fi preluat, în mod treptat, de literatura S. F.

Atitudinea lui Mircea Eliade în faţa misterului este asemănătoare cu aceea a lui Lucian Blaga. Pentru autorul Poemelor luminii, existenţa este profund misterioasă şi nu poate fi cunoscută cu ajutorul gândirii logice. Arta, religia şi filosof ia reprezintă nişte modalităţi prin intermediul cărora omul încearcă să revele misterul, dar censura transcendentă instaurată de Marele Anonim împiedică dezvăluirea semnificaţiilor ultime. Blaga face distincţie între o cunoaştere paradisiacă, prin care misterul este parţial redus cu ajutorul gândirii logice, şi o cunoaştere luciferică, prin care misterul lumii este sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice. Spre deosebire de cunoaşterea paradisiacă ce îşi este sieşi suficientă, „obiectul cunoaşterii luciferice e întotdeauna un «mister» care de o parte se arată prin semnele sale şi de altă parte se ascunde după semnele sale”. Amplu teoretizată în Trilogia cunoaşterii, ideea amplificării marilor taine prin asumarea cunoaşterii luciferice este exprimată metaforic şi în poemul programatic intitulat Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Surprins el însuşi de fervoarea cu care îşi reia periodic reflecţiile despre „camuflarea sacrului în profan” cu scopul de a-şi preciza cât mai exact opiniile, Mircea Eliade îşi dă seama că o asemenea obsesie trebuie să aibă semnificaţii mai adânci. Este vorba de faptul că „această dialectică a camuflajului este mult mai cuprinzătoare şi mai profundă decât am prezentat-o până acum. «Misterul camuflajului» fundează o întreagă metafizică, şi anume «misterul» condiţiei umane. In fond, problema camuflajului mă obsedează pentru că nu mă hotărăsc s-o adâncesc, adică s-o prezint sistematic şi s-o discut pe planul care îi este propriu, cel al meditaţiei filozofice”. Teoria camuflării sacrului în profan este decisivă pentru întreaga creaţie a lui Mircea Eliade. Cu ea autorul se vede confruntat atât în studiile sale dedicate miturilor, cât şi în operele sale literare, alcătuind un adevărat liant între cele două sectoare aflate într-o aparentă dihotomie. Importanţa acordată problemei explică frecventele reveniri asupra ei atât în notaţiile din Jurnal, cât şi în observaţiile din Memorii. Pentru a facilita dezvăluirea fantasticului în realitatea cotidiană, scriitorul îşi concepe naraţiunile pe mai multe planuri, creând nişte universuri paralele dominate de legi diferite ale spaţiului şi ale timpului. Pentru a fi mai bine înţeles, Mircea Eliade recurge la compararea literaturii fantastice cu efectele descoperirii unei noi axiome: „în toate povestirile mele, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie în mod progresiv «fantasticul» ascuns în banalitatea cotidiană. Aşa cum o nouă axiomă revelează o structură a realului, necunoscută până atunci – altfel spus, instaurează o lume nouă -, literatura fantastică dezvăluie, sau mai degrabă creează universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, cum o cred unii filozofi istoricişti; deoarece creaţia pe toate planurile şi în toate sensurile cuvântului – este trăsătura specifică a condiţiei umane”. Pornindu-se de la un asemenea crez literar, devine firesc faptul că eroii lui Mircea Eliade vor fi preocupaţi în permanenţă de descoperirea unor semnificaţii profunde, inaccesibile oamenilor de  rând. Acesta este motivul pentru  care naraţiunile prozatorului pot fi privite ca o lungă iniţiere a unor personaje cu vădite preocupări de factură spirituală. Pe parcursul formării lor, personajelor li se fac diferite semne, în măsură să le călăuzească spre revelaţia misterului. Excepţie fac doar anti-eroii, indivizii mediocri care nu sunt capabili să facă faţă unor situaţii neobişnuite şi al căror acces la sacru rămâne interzis.

Dar problema irecognoscibilităţii miracolului a fost abordată nu numai de memorialistul, ci şi de eseistul Mircea Eliade. Rămân semnificative, sub acest aspect, observaţiile din eseul Despre miracol şi întâmplare, inclus în volumul Oceanografie (1934), dar putem aminti, la fel de bine, şi meditaţiile reunite în volumul Solilocvii (1932). Abordând problema fenomenologiei miracolului, Eliade constată faptul că, dacă în antichitate acesta era echivalat cu contrastul, miracolul modern este contactul, adică „simpla alăturare de fapte, nu numaidecât opoziţia lor, dramatică, relevantă. Miracolul adică întâmplarea, venirea împreună a unor lucruri care ar fi putut rămâne izolate pe vecie”. Tânărul istoric al religiilor remarcă faptul că problemele trebuie să fie puse altfel. El vorbeşte de esenţa unui miracol cotidian, care poate face să se înţeleagă „posibilităţile unei noi apologetici, a unei noi demonstraţii a lui Dumnezeu”. Problema esenţială este aceea a recunoaşterii sacrului camuflat în cotidian: „Căci, nimeni nu ne poate dovedi că Dumnezeu, sau zeii, nu intervin zilnic în viaţa noastră. E posibil, e probabil, că Dumnezeu ni se arată necontenit. Dar cum vreţi să-l vedem şi noi, să-l recunoaştem? Dumnezeu nu e obligat să ia forma pe care io acordăm noi”. Vorbind de pretinsa absenţă a misterului din cotidian, Eliade remarcă faptul că acesta nu se revelează întotdeauna potrivit orizontului de aşteptare al individului. Cu alte cuvinte, concepţia noastră asupra misterului nu coincide întotdeauna cu adevărata substanţă a misterului. Toate demonstraţiile contra existenţei lui Dumnezeu, a îngerilor, a miracolelor în general i se par eseistului absurde deoarece ele pornesc de la un punct de vedere fals: „absenţa lui Dumnezeu din lume, absenţa miracolului din istorie”. Aceasta deoarece este vorba doar de „absenţa lui Dumnezeu de acolo unde l-am fi aşteptat noi, despre absenţa miracolului aşa cum ni l-am închipuit noi”. Or, în viziunea eseistului, aceasta nu este acelaşi lucru. Eliade remarcă schimbarea care s-a produs o dată cu apariţia creştinismului: „Creştinismul, făcând pe Hristos fiu de om, a îmbibat miracolul şi caritatea în omenire într-un grad mult mai mare ca înainte, când zeii erau altceva decât oamenii. (De aceea se poate spune, foarte logic, foarte ştiinţific, că de la Hristos încoace substanţa întregii istorii s-a schimbat). Acum, Hristos fiind Şi om, minunile se fac sub chipul oamenilor, în fiecare zi. înainte de Hristos minunea mai putea fi taumaturgă, excepţională, dramatică. De-aiunei ea este umană adică incognoscibil㔑,

Deosebirea dintre miracol şi un eveniment obişnuit, explicabil, este văzută în faptul că miracolul nu poate fi deosebit. In viziunea lui Eliade, irecognoscibilul este forma perfectă de revelaţie divină. Aceasta deoarece „divinitatea nu se mai manifestă, nu se mai realizează prin contrast, ci activează direct în umanitate, prin contact, prin venirea laolaltă”. Din această perspectivă, şi întâmplarea va dobândi o altă dimensiune. Pornindu-se de la supoziţia că miracolul este un fenomen irecognoscibil, adică în aparenţă obişnuit, atunci toate faptele banale, cotidiene pot dobândi o semnificaţie aparte, deoarece „în oricare din ele poate fi o intervenţie iraţională, divină”. Mircea Eliade mai observă un paradox al miracolului creştin, care, pornind de la intervenţia lui Iisus în istorie, constă în întoarcerea la realism, la cotidian. Este vorba de „o concepţie antimistică a miracolului, căci se delimitează foarte strict de experienţa religioasă, adică experimentarea pe căi excepţionale a miracolului”. Dumnezeu nu se laşă cunoscut doar pe calea gravă şi plină de obstacole a experienţei mistice, ci şi pe calea irecognoscibilităţii. Spre deosebire de alte forme ale cunoaşterii divinităţii cum ar fi contemplaţia, mistica, extazul, cunoaşterea de toate zilele se transformă în recunoaştere. „Miracolul ne conduce fără ştirea şi fără vrerea noastră” – sună concluzia lui Mircea Eliade. Unul din comentatorii avizaţi ai operei lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, el însuşi un remarcabil istoric al religiilor, citeşte în acest eseu paradoxul creştinismului ca religie a istoriei, un paradox extins „la întreaga situaţie a omului modern, definibil ca produs cultural al creştinismului”. Exegetul remarcă faptul că, în operele literare ale autorului Nopţii de Sânziene, nu există nici o deosebire între „miracol” şi „fapt ordinar”, aceasta deoarece miracolul se află camuflat în cotidian: „Irecognoscibilitatea miracolului echivalează cu a spune că el ia aparenţele cele mai nesemnificative. Ca şi lapis-ul alchimiştilor, este aurul care zace în noroi, este ceva «vilis, exilis», de căutat «in stercore», în materia cea mai amorfă”. Culianu ne avertizează că ideea irecognoscibilităţii lui Dumnezeu în lume nu este înţeleasă de Mircea Eliade în. sens hegelian sau nietzschean (de „moarte a lui Dumnezeu” sau de Dumnezeu care „se sacrifică, se oferă distrugerii”), ci este vorba mai degrabă de „ecoul paradoxului budist al prezenţei-absenţă, ale cărui fundamente logice sunt puse în scrierile lui Nâgărjuna”. Comentariul dedicat unor posibile modele are meritul de a releva originalitatea teoriei scriitorului român despre a fi prezent fără să te faci cunoscut: „Există o mare diferenţă între ceea ce nu se cunoaşte pentru că nu (mai) e, şi ceea ce nu se cunoaşte pentru că nu se poate cunoaşte, nu se manifestă”. Pentru a vedea cum are loc transpunerea în operă a teoriei consacrate irecognoscibilităţii miracolului, e bine să reproducem o scurtă observaţie din jurnalul scriitorului, datată 24 iunie 1963. Este vorba de discuţia purtată de Mircea Eliade cu unul din studenţii săi: „Stăm totuşi de vorbă despre concepţia mea asupra fantasticului în literatură. îi spun că această concepţie îşi are rădăcinile în teoria mea despre «irecognoscibilitatea miracolului» – sau, în general, în credinţa mea că după întrupare, «transcendentul» se camuflează în lume, sau în istorie, şi astfel devine «irecognoscibil». în Şarpele, o atmosferă banală şi personaje mediocre se transfigurează treptat. Ceea ce venea de «dincolo», ca şi toate imaginile paradisiace de la sfârşitul povestirii – erau deja acolo de la început, dar camuflate în banalitatea de toate zilele şi, ca atare, incognoscibile”. În fragmentul reprodus mai sus am asistat la o ilustrare a felului în care înţelege Mircea Eliade transpunerea în creaţia literară a teoriei   sale   despre   irecognoscibilitatea miracolului. Exemplificarea metodei are loc prin evocarea naraţiunii Şarpele, una din cele m. reuşite creaţii ale scriitorului, dar am putea amin la fel de bine orice altă povestire, nuvelă sau roma fantastic. Autorul este de părere că,  dac-„fantasticul, sau supranaturalul, sau supraistoricul ne este cumva accesibil, nu-l putem întâlni decât camuflat în banal. Aşa cum credeam  în irecognoscibilitatea miracolului (tocmai pentru că de la întrupare încoace miracolul era camuflat în evenimente şi personaje aparent profane), tot aşa credeam în necesitatea, de ordin dialectic, a camuflării «excepţionalului» în banal şi al transistoricului în evenimentele istorice” Însuşi procesul desacralizării lumii este motivat prin incapacitatea omului contemporan de a sesiza misterul camuflării sacrului în profan. Asemenea unui filosof existenţialist, Mircea Eliade ridică problema condiţiei umane prin intermediul unor personaje care încearcă să descopere, în realitatea cenuşie şi opacă a unei umile existenţe cotidiene, adevăratele semnificaţii ale destinului lor. Decodificarea mesajului ezoteric al întâmplărilor poate fi asemănată cu gestul smulgerii unei măşti sau cu ruperea vălului ce ascunde drumul către nişte înţelesuri adânci.

Consideraţii asemănătoare asupra camuflării misterelor în realitatea imediată revin şi în cazul microromanului Pe strada Mântuleasa… Desacralizarea devine însă totală în cazul naraţiunii Adio!, prin proclamarea morţii lui Dumnezeu. Am putea spune că asistăm la o camuflare perfectă a „sacrului” sau, după cum afirmă însuşi scriitorul, la identificarea lui cu „profanul”. în concepţia scriitorului, orice eveniment, fie el oricât de banal, poate avea o semnificaţie ascunsă, imperceptibilă la prima vedere, dar decodificabilă printr-un lung proces de iniţiere. Aceasta este cauza îndelungatelor investigaţii pe care le întreprind personajele lui Mircea Eliade, fiind suficient să ne reamintim, în acest sens, de expediţiile copiilor de pe strada Mânt \leasa porniţi în descifrarea unor semne misterioase. Camuflarea unor semnificaţii adânci în realitatea cotidiană stă şi la baza impunătorului roman Noaptea de Sânziene c. re, în ciuda afirmaţiilor scriitorului, nu este doar un roman tradiţional în genul marilor arhitecturi epice ale secolului al XIX-ea. Diferenţele sunt furnizate mai ales de încărcătura simbolică şi metafizică a naraţiunii, de camuflarea unor semnificaţii adânci, vizând cu predilecţie dimensiunile condiţiei umane. Deşi Eliade îşi manifestă dorinţa de a scrie un roman realist tradiţional, modelul fiind celebra carte a lui Tolstoi, Război şi pace, valoarea romanului Noaptea de Sânziene nu constă atât în fresca socială realizată, cât mai ales în dimensiunea filosofică a lucrării. De altfel, scriitorul însuşi recunoaşte mai târziu în jurnalul său deplasarea accentului de la fresca socială la diferitele concepţii asupra timpului exprimate de către personaje.

Una din obsesiile fundamentale ale creaţiei lui Mircea Eliade este problema posibilităţii ieşirii din timp. Ceea ce deosebeşte însă în mod profund proza fantastică a scriitorului român de fantasticul de tip occidental este dimensiunea ei filosofică. Dacă în literatura apuseană accentul este pus pe ruptura provocată de o întâmplare insolită, în măsură să perturbe ritmul obişnuit al existenţei (adică pe tehnica ordine, eveniment insolit, revenirea la ordine), la scriitorul român centrul interesului se deplasează înspre investigaţia psihologică, înspre meditaţia filosofică asupra marilor probleme ale existenţei. Trebuie să o spunem de la început că Eliade crede în posibilitatea omului de a „boicota istoria”, de a ieşi din Timpul-Moarte, acest fenomen găsindu-şi ilustrarea deplină în scrierile sale. „ Cred în realitatea experienţelor care ne fac «să ieşim din timp» şi «să ieşim din spaţiu»”, mărturiseşte prozatorul, exemplificând această idee cu referiri la naraţiuni precum Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger. Deosebit de interesant se dovedeşte însă modul în care scriitorul abordează în operele sale problema timpului,  cititorul parcurgând o naraţiune labirintică ce se desfăşoară pe mai multe planuri şi căreia, în aparenţă, i se potrivesc mai multe chei de lectură ce clarifică misterul. Există la Mircea Eliade o plăcere borgesiană de a-1 rătăci pe cititor, de a-1 purta pe mai multe căi posibile, menţinând astfel ambiguitatea textului. Scopul este acela de  a se realiza o  scriere  de factură experimentală,  ce  se  abate de la tradiţia naraţiunilor previzibile, în genul celor redactate în secolul al XlX-lea sub auspiciile realismului tradiţional. Lectura presupune, în felul acesta, participarea intensă a cititorului şi se transformă într-un fascinant proces iniţiatic, într-un autentic eveniment al cunoaşterii. Obsesia timpului şi cultivarea unor naraţiuni labirintice sunt cele două trăsături semnificative care apropie proza fantastică a lui Mircea Eliade de cea a argentinianului Jorge Luis Borges.

Dincolo   de   teoria   irecognoscibilităţii miracolului (chiar dacă misterele sunt şi aici camuflate în cotidian), unele povestiri ale lui Mircea Eliade sunt fantastice pentru că evocă o lume care este ea însăşi fantastică. Este vorba de faimoasa descoperire a Indiei, adevărată ţară a miracolelor pentru un european. Parcurgând o serie de creaţii precum Isabel şi apele diavolului, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore sau Maitreyi, rămânem surprinşi de noutatea lumii pe care o introduce pentru prima oară în literatura română Mircea Eliade.  în ciuda existenţei unor traduceri, Eliade este cel care le dezvăluie cititorilor români lumea cu infinite semnificaţii a spiritualităţii indiene, şi aceasta nu numai prin intermediul lucrărilor de imaginaţie, ci şi prin operele sale filosofice. într-adevăr, yoga îi oferă scriitorului un răspuns concret la una din marile sale întrebări, posibilitatea ieşirii din lumea concretă, adică o modalitate de a înfrunta timpul-destin. Gândirea indiană este şocantă deoarece diferă în mare măsură de cea europeană. Mircea Eliade atrage atenţia asupra faptului că, de la ultima generaţie de filosofi, conştiinţa europeană se   defineşte   prin   referire   la   problema temporalităţii şi cea a istoricităţii. Omul este văzut în relaţie cu factorii care îl condiţionează: fiziologie, ereditate, mediu social, ideologie şi, mai ales, momentul istoric în care îşi duce existenţa. Dacă pentru gândirea occidentală omul este în mod esenţial o fiinţă determinată temporal şi istoric, filosofia indiană îşi pune o problemă neglijată de gândirea europeană, şi anume aceea a posibilităţii decondiţionării fiinţei. Chiar dacă întrebările puse sunt aceleaşi sau asemănătoare, cele două tipuri de gândire oferă răspunsuri diferite. Lecţia Indiei constă în soluţiile pe care le furnizează angoasei provocate de conştiinţa temporalităţii, a efemerităţii. „Cucerirea acestei libertăţi absolute, a perfectei spontaneităţi constituie scopul tuturor filozofiilor şi al tuturor tehnicilor mistice indiene” şi ea a fost asigurată mai ales prin una din multiplele forme de yoga. Termenul yoga arată Mircea Eliade – desemnează atât o tehnică de asceză, cât şi o metodă de meditaţie, latura practică fiind dublată de cea iniţiatică. Eliberarea înseamnă renunţarea la un anumit mod de existenţă, moartea ritualică fiind urmată de transcenderea condiţiei umane prin renaşterea la o modalitate de existenţă lipsită de condiţionări. Ca sursă a unui şir nesfârşit de suferinţe, solidaritatea omului cu universul este dispreţuită, apărând nostalgia existenţei duse dincolo de temporalitate şi de devenire.

Consemnate într-o manieră extrem de concentrată şi nu expuse în mod sistematic ca în cărţile despre yoga, idei similare pot fi întâlnite şi în jurnalul scriitorului. Comentând, de exemplu, o afirmaţie din Mahâbhârata, Mircea Eliade observă că noţiunile de virtute şi de păcat există numai pentru oameni, ele fiind necunoscute atât pentru animale cât şi pentru zei sau demoni. Pornind de aici, scriitorul dezbate problema condiţiei umane în filosofia indiană, remarcând faptul că, în gândirea hindusă, perfecţiunea la care aspiră omul nu are nimic de-a face cu propria sa condiţie: „Numai în măsura în care condiţia umană poate fi anulată, sau depăşită între alte mijloace graţie tehnicilor yoga, experienţei mistice, filosofiei sau ascezei, haşişului sau practicilor orgiace – se poate atinge această stare paradoxală de libertate absolută, care este scopul spiritualităţii indiene. Dar depăşirea condiţiei umane implică de asemenea realizarea unei modalităţi existenţiale unde binele şi răul – «virtutea şi păcatul» pierd orice semnificaţie sau dobândesc în mod tacit aceeaşi valoare”.

Cu toate acestea, şi în creaţiile dedicate Indiei (mai puţin în Maitreyi, care rămâne o fascinantă poveste de dragoste) se manifestă aceeaşi teorie a „irecognoscibilităţii miracolului”. în aceasta vede autorul unitatea scrierilor sale, indiferent dacă este vorba de operele literare sau de cele cu caracter ştiinţific. Scriitorul mărturiseşte că, de mic copil, a fost atras de imposibilitatea recognoscibilităţii imediate a miracolului, de simbolismul ascuns dincolo de lucrurile aparent banale. De altfel, exemplul pe care îl oferă Eliade este în măsură să ilustreze perfect creaţiile sale fantastice căci, la fel ca în basme, aventurile prin care trec eroii săi reprezintă o lungă iniţiere, asemănătoare cu cea a lui Făt-Frumos. Hai mult, condiţia eroului din basmele noastre populare este mult mai tragică deoarece orice greşeală îl poate costa viaţa. Ceea ce trezeşte însă atenţia lui Mircea Eliade este episodul în care Făt-Frumos este pus să recunoască singurul măr de aur dintr-un grup de doisprezece, unde celelalte par numai de aur. Există deci o camuflare perfectă a sacrului în profan, acesta fiind misterul ce 1-a pasionat pe Mircea Eliade şi în istoria religiilor. Dar să-i dăm cuvântul scriitorului, care mărturiseşte următoarele: „Sacrul şi supra­firescul sunt aşa de amestecate în realitatea profană încât nu se disting. Prezenţa unei sacralităţi irecognoscibile în realitatea profană, acesta este elementul de unitate al scrisului meu. Filosofia mea reprezintă omul treaz din mine, literatura reprezintă în plus universul meu imaginar, oniric, la fel de «real» şi el, pentru că de-acolo vine atâta viaţă reală”. Confesiunea reţine atenţia şi prin ideea că fantezia are capacitatea de a concura realitatea, de a crea o lume la fel de vie ca cea obiectivă.

In eseistica sa, Mircea Eliade vorbeşte de nevoia omului de a-şi transcende condiţia. Visul, arta, magia, dansul, dragostea şi mistica traduc, din unghiuri diferite, acest deziderat al firii omeneşti. Din această perspectivă, arta este definită ca „o magică transcendere a obiectului”,  în timp ce emoţia estetică exprimă tocmai bucuria faptului că artistul a reuşit să zdruncine ursita umană tragică. Dacă orice emoţie religioasă revelează dependenţa individului de Dumnezeul care 1-a creat, emoţia artistică exprimă bucuria demiurgică a imitaţiei creaţiei divine, depăşirea limitelor impuse de natura condiţiei umane. Eliade vorbeşte de instinctul de ieşire din sine ce îl caracterizează pe om şi de nevoia acestuia de a-şi depăşi destinul. De aici ar veni şi „imboldul către participare într-o viaţă supraindividuală, de aici setea de experienţă fantastică, de simbol”. Scriitorul remarcă însă degradarea omului modern, din existenţa căruia a dispărut dimensiunea simbolică şi fantastică şi care trăieşte într-o totală opacitate metafizică. Solilocviile lui Eliade se extind şi asupra problemei irecognoscibilităţii miracolului, notaţiile sale anticipând observaţiile de mai târziu din Jurnal:

„Despre «nevăzutul Dumnezeu». Iisus a spus: nimeni nu l-a văzut. Nu e vorba despre invizibilitatea Lui, ci de irecognoscibilitate. Dumnezeu e astfel încât nu poate fi recunoscut nicăieri; pentru că El a spus: «Sunt cel care sunt». Acesta e sensul metafizic”.

Fapt semnificativ, pentru Mircea Eliade, manifestarea fantasticului echivalează, în esenţă, cu manifestarea sacrului. De aici importanţa observaţiilor reunite într-un volum cu titlu emblematic, Sacrul şi profanul. Pornind de la lucrarea de referinţă a lui Rudolf Otto, Das Heilige (1917), Mircea Eliade elaborează o originală fenomenologie a sacrului, cu repercursiuni semnificative şi asupra operei sale literare. Pentru istoricul religiilor, sacrul şi profanul constituie două modalităţi distincte de a fi în lume. Definit drept ceea ce se opune profanului, sacrul „se manifestă întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt ordin decât realităţile «naturale»”. Paradoxul limbajului constă în faptul că el trebuie să exprime în termeni împrumutaţi din existenţa profană o realitate ce nu îi este specifică, acel ganz andere de care vorbeşte Rudolf Otto. Naraţiuni precum Un om mare sau Adio! insistă tocmai pe acest efort de a sugera prin intermediul limbajului ceea ce depăşeşte experienţa naturală a omului. Relevând dihotomia dintre cele două concepte, Eliade precizează că „omul ia cunoştinţă de sacru pentru că acesta se manifestă, se prezintă ca fiind ceva cu totul diferit de profan”, Pentru a reda manifestarea sacrului, istoricul religiilor propune conceptul de hierofanie care, aşa cum ne arată şi etimologia lui, exprimă faptul că „ceva sacru ni se arată”. În viziunea savantului, întreaga istorie a religiilor poate fi considerată o acumulare de hierofanii, de realităţi sacre: „între cea mai elementară hierofanie, de exemplu manifestarea sacrului într-un obiect oarecare, o piatră sau un copac, şi hierofania supremă care este, pentru creştini, întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există deloc soluţie de continuitate. Este, mereu, acelaşi act misterios: manifestarea a ceva «total diferit», a unei realităţi ce nu aparţine lumii noastre, în obiecte care fac parte integrantă din lumea noastră, «naturală», «profană»” Eliade insistă pe paradoxul oricărei hierofanii. Devenind semnul purtător al sacrului, un obiect oarecare dobândeşte alte calităţi, devine altceva, fără a înceta să rămână el însuşi deoarece continuă să participe la mediul cosmic înconjurător. Spre deosebire de „omul arhaic” care trăieşte în orizontul misterului, omul modern îşi duce existenţa într-un cosmos desacralizat. Or tocmai un asemenea individ areligios este zugrăvit în opera literară a lui Mircea Eliade. Acesta se vede confruntat cu o serie întreagă de hierofanii ale căror semnificaţii trebuie să le decripteze. Dacă pentru homo religiosus există întotdeauna o realitate absolută (care transcende lumea profană, dar care se manifestă prin ea), omul modern îşi asurr^ o nouă situaţie existenţială, refuzând sacrul şi devenind subiect şi agent al istoriei. Spaţiul aparent omogen începe dintr-o dată să prezinte o serie de rupturi de nivel, porţi mi calitativ diferite de celelalte. Prozatorul Eliade zugrăveşte experienţa spaţiului, aşa cum este ea trăită de către omul nereligios care refuză sacralitatea şi care se vede confruntat în mod neaşteptat cu diferitele ei forme de manifestare. O experienţă similară este zugrăvită de către scriitor şi în cadrul diferitelor experienţe legate de timp. Manifestarea sacrului în profan este explicată de Eliade prin faptul că, la orice grad de desacralizare a lumii ar fi ajuns, omul modern nu reuşeşte să abolească în totalitate comportamentul religios. De aici şi următoarea concluzie: „până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii”. Dar apropierea sacrului nu este anticipată întotdeauna de prezenţa unei hierofanii. De cele mai multe ori ajunge un semn purtător de semnificaţie religioasă. In viziunea lui Rudolf Otto, semnele sunt nişte dovezi concrete, nişte manifestări ale autorevelării sensibile a sacrului. Se consideră semn „tot ceea ce era în stare să stârnească în oameni sentimentul sacrului, tot ceea ce era în stare să-l suscite şi să-l facă să erupă”. Ca şi în cazul celebrului poem al lui Charles Baudelaire,  Correspondences, existenţa omului se derulează şi în proza lui Mircea Eliade „prin codri de simboluri”, tot atâtea indicii ce trimit către o lume a esenţelor.

O altă problemă esenţială a creaţiei lui Mircea Eliade este aceea a miturilor, prezente din plin şi în opera literară a savantului. Cercetători precum Georges Dumezil, Claude Levi-Strauss sau Mircea Eliade au analizat originile şi condiţia romanului în raport cu genurile antice nobile, înainte de toate cu epopeea, dar şi cu mitul, considerat o formă primară a oricărei relatări umane. De altfel, în tentativa lui de a defini mitul, autorul Sacrului şi profanului pune accent tocmai pe actul relatării: „mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor»”? Paralelismul dintre mit şi relatare (literatură) devine tot mai elocvent pe măsură ce mitul îşi pierde caracterul religios. Din această perspectivă, se poate considera că romanul (naraţiunea) nu este altceva decât un avatar decăzut al mitului, care s-a născut din „extenuarea” (desacralizarea) treptată a acestuia. Georges Dumezil  a  relevat  existenţa  unor  mituri romanţate (Du Mythe au roman, P. U. F., 1970), a unor „romane” t o se citesc ca o interiorizare şi ca o conştientizare de către individ a ceea ce în mit este dat drept exterior şi asumat în mod colectiv. Acelaşi proces al „extenuării” relatării mitice de-a lungul versiunilor sale succesive îl observă şi Claude Levi-Strauss în Mythologiques III (L’origine des matieres de table, Pion, 1968). Apropierile dintre  funcţiile mitului în societăţile tradiţionale şi creaţia literară l-au preocupat în mod deosebit şi pe Mircea Eliade. Stau mărturie, în acest sens, atât lucrările ştiinţifice ale autorului, cât şi scrierile sale de factură autobiografică. Astfel,  asemănarea esenţială pe care cunoscutul istoric al religiilor o vede între proza sa fantastică şi mitologie constă în faptul că, asemenea miturilor, o astfel de literatură pune un accent deosebit pe actul creaţiei (creaţia însemnând şi revelaţie): „O asemenea literatură fundează propriul ei Univers, întocmai după cum miturile ne dezvăluie fundarea Lumilor, a modurilor de a fi (animal, plantă, om etc.) a instituţiilor, a comportamentelor etc. în acest sens se poate vorbi despre prelungirea mitului în literatură: nu numai pentru că anumite structuri şi Figuri mitologice se regăsesc în universurile imaginare ale literaturii, ci mai ales pentru că în amândouă cazurile e vorba de creaţie, adică de «cearea» (^revelarea) unor lumi paralele”.34 însăşi nevoia organică de vise pe care o resimte omul societăţilor desacralizate nu reprezintă altceva decât reflexul unei acute nevoi de mitologie, mitul însemnând, înainte de toate, o poveste spusă după toate regulile speciei, chiar dacă pe parcurs el şi-a pierdut caracterul sacru: „ Ceea ce mă fascinează în aceste experienţe, este nevoia organică pe care o are omul de a «visa», adică de mitologie. (Căci oricare ar fi judecata pe care o ai asupra structurii şi conţinutului viselor, caracterul lor «mitologic» este indubitabil. La nivelul oniric, «mitologia» semnifică povestire, adică să vizionezi o secvenţă cu episoade epice sau dramatice, în orice situaţie se pare că omul are nevoie de a asista la povestiri, de a le viziona, de a le asculta. Caracterul original al Epopeii, De pus în legătură cu tot ceea ce am scris asupra originilor extatice ale poeziei epice)” Prin conţinutul ei epic şi/sau dramatic, naraţiunea traduce o cerinţă existen­ţială şi anume aceea de a afla mereu noi şi noi istorii, indiferent de genul sau specia literară în care ele se concretizează. Pe de altă parte, opera literară formează un instrument de cunoaştere a lumii, universul ei relevând – asemenea miturilor – o serie de semnificaţii majore vizând condiţia omului în univers. La fel cum omul societăţilor arhaice – notează Eliade în Jurnalul său – nu poate exista fără mituri, omul modern nu poate trăi fără povestiri exemplare, pentru acesta din urmă naraţiunea reprezentând o „formulă readaptată conştiinţei moderne a mitului şi mitologiei”. De altfel, în viziunea marelui savant, degradarea şi dispariţia marilor mitologii este cea care deschide calea.spre literatură. Ceea ce mai apropie imaginaţia literară de imaginaţia mitică este interesul deosebit acordat relevării semnificaţiilor. Eliade doreşte să reabiliteze demnitatea metafizică a naraţiunii, ignorată de tradiţia literaturii realiste a secolului al XlX-lea. De altfel, prozatorul consideră imaginaţia literară drept o prelungire a creativităţii mitologice şi a experienţei onirice. Mitul rămâne pentru autorul Nopţii de Sânziene o matrice epică ce se poate modela şi îmbogăţi la infinit şi care, prin intermediul procesului artistic, este adaptat la conştiinţa omului contemporan. Un alt element important este acela că, în definiţia pe care Eliade o acordă mitului, putem citi chiar o definiţie a fantasticului, văzut ca o irupere a sacrului în profan: „în fond, miturile descriu diversele şi uneori dramaticele izbucniri în lume a sacrului (sau a supranaturalului). Tocmai această izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea şi o face aşa cum arată azi”. Îîn convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade revine asupra apropierilor dintre literatură şi mit, nuanţându-şi ideile exprimate anterior. Istoricul religiilor identifică literatura cu o nouă formă de mitologie, mitologia omului modern, care s-a îndepărtat de sacru şi care resimte o puternică nevoie compensa­torie de visare. Chiar şi demersurile savantului pot fi considerate nişte tentative de a regăsi izvoarele uitate ale inspiraţiei literare: „Se ştie că literatura, orală sau scrisă, este fiica mitologiei şi că a moştenit ceva din funcţiile acesteia: să povestească întâmplări, să povestească ceva semnificativ ce s-a petrecut în lume. (…) Cred că orice naraţiune, chiar şi aceea a unui fapt cât se poate de comun, prelungeşte marile povestiri relatate de miturile care explică cum a luat fiinţă această lume şi cum a devenit condiţia noastră aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Eu cred că interesul nostru pentru naraţiune face parte din modul nostru de a fi în lume. Ea răspunde nevoii noastre de a auzi ceea ce s-a întâmplat, ceea ce au înfăptuit oamenii şi ceea ce pot ei să facă: riscurile, aventurile, încercările lor de tot felul. Nu suntem aici ca nişte pietre, nemişcaţi, sau ca nişte flori sau insecte, a căror viaţă e dinari te trasată: suntem fiinţe umane formate din întâmplări. Iar omul nu va renunţa niciodată să asculte povestiri”. În viziunea lui Mircea Eliade, apariţia scrisului nu distruge creativitatea mitică, ba dimpotrivă, creează o nouă mitologie, cea a Cărţii. Considerând că mitul se prelungeşte în actul scrisului, prozatorul, deşi un adept convins al noului în literatură, refuză acele experimente care promovează nihilismul filosofic şi nesemnificativul artistic. Triumful lipsei de semnificaţie ce se manifestă în anumite direcţii ale artei moderne îi apare ca o revoltă la adresa esenţei umane, a fi om echivalând tocmai cu relevarea semnificaţiilor, a valorilor autentice.

Dar, în opera sa literară, Mircea Eliade nu se inspiră numai din universul miturilor, ci creează, la rândul lui, o serie de mituri esenţiale cum ar fi mitul patriei sau cel al cetăţii. In lucrarea pe care i-o consacră, Ioan Petru Culianu este de părere că autorul Şarpelui „este incontestabil unul din cei mai mari făuritori de mituri din epoca noastră”. La aceasta contribuie din plin atât recursul ia fantastic, cât şi tehnica narativă utilizată. Pe de o parte, scriitorul aspiră la o autenticitate cât mai deplină şi se dezvăluie în literatura sa autobiografică. Pe de altă parte, intervine creatorul de mituri, autorul ludic de enigme, care nu relevă niciodată realităţile ultime, ci se mulţumeşte doar cu sugestia. Textul este dublat întotdeauna de un subtext, iar cititorul trebuie să aibă răbdarea unui hermeneut pornit să decodifice un mesaj cifrat. Relatările au întotdeauna una sau mai multe chei posibile, scriitorul fiind un criptograf care elaborează un mesaj ezoteric şi care nu se sfieşte ca prin demersul său labirintic să îl pună în încurcătură pe cititor. Autorul Pergamentului diafan consideră că Eliade este un făuritor de mituri mai ales datorită incapacităţii celorlalţi de a-i descifra povestea, o creaţie situată în mod deliberat „sub pecetea tainei”. Pornind de la semnificaţiile acordate termenului de vechii greci, Ioan Petru Culianu îl numeşte pe Eliade un „mistagog”, adică un maestru, o călăuză. Pe de altă parte, scriitorul se dovedeşte un „mistagog” deoarece „născoceşte mistere şi-i antrenează şi pe alţii să-l urmeze pe calea sa”. Cu alte cuvinte, el este atât un maestru spiritual, cât şi o călăuză, un iniţiator în ţesătura de mistere create de el însuşi. O asemenea literatură este în măsură să schimbe statutul cititorului. Din această perspectivă, lectorul se transformă într-un veritabil hermeneut ce decriptează semnificaţiile unor semne misterioase, ale unor mesaje ezoterice. Actul hermeneutic spulberă îndoiala, dar semnificaţiile ultime rămân inaccesibile. Mircea Eliade nu este numai un creator modern de texte ci, asemenea lui Jorge Luis Borges, este un producător de mistere. Dacă în scrierile „realiste” drumul către operă devine mai important decât opera însăşi, în naraţiunile fantastice procesul iniţiatic al decriptării continue a misterelor devine mai fascinant decât atingerea semnificaţiilor ultime.

Idei extrem de interesante despre originea mitică a literaturii şi despre funcţia mitologică a lecturii sunt expuse de către Mircea Eliade şi în lucrarea intitulată Mituri, vise şi mistere. Istoricul religiilor remarcă linia de continuitate ce se manifestă între mit-legendă-epopee şi literatura modernă. Arhetipurile mitice supravieţuiesc într-o oarecare măsură în marile romane de azi, în timp ce probele pe care trebuie să le treacă personajele de roman îşi au modelul în aventurile Eroului mitic. Dintre temele mitice prezente în literatura modernă scriitorul aminteşte următoarele: temele mitice ale Apelor Primordiale, ale Insulei paradisiace, ale Căutării Sfântului Graal, ale iniţierii eroice sau mistice etc. Suprarealismul a contribuit şi el din plin la înmulţirea temelor mitice şi a simbolurilor primordiale, în timp ce literatura populară insistă pe prezentarea luptei exemplare dintre Bine şi Rău. Acelaşi proces de resurecţie a miturilor poate fi observat şi în poezie. Preluând şi continuând mitul, poezia este definită de Mircea Eliade ca o tentativă „de a re-crea limbajul, cu alte cuvinte, de a aboli limbajul curent, cotidian şi de a inventa un nou limbaj personal şi privat, în ultimă instanţă secret”. Orice mare poet reface lumea, depăşeşte barierele Spaţiului şi ale Timpului, întorcându-se astfel la momentul cosmogoniei şi devenind contemporan cu prima zi a Creaţiei. Revenind la problema funcţiei mitologice a lecturii, istoricul religiilor remarcă faptul că aceasta înlocuieşte nu numai literatura orală, ci şi recitarea miturilor în societăţile  arhaice. Asemenea spectacolului, actul lecturii înseamnă abolirea duratei profane şi integrarea într-o altă ordine temporală. Ea reprezintă o experienţă ce îl proiectează pe omul modern în afara duratei sale obişnuite şi îl face să trăiască alte istorii. Lectura oferă iluzia stăpânirii timpului şi exprimă o secretă dorinţă de sustragere din faţa destinului, a devenirii implacabile care duce spre moarte.

Revenind la consideraţiile închinate literaturii fantastice, inspirată cu predilecţie din mituri şi din credinţele folclorice străvechi, e bine să lămurim de unde provine, în proza lui Mircea Eliade, această obsesie a timpului şi, implicit, asupra condiţiei umane. în ciuda extraordinarelor sale calităţi, omul este o fiinţă tragică deoarece are conştiinţa perisabilităţii şi a istoricităţii sale. Având revelaţia limitelor sale în timp, fiecare artist se găseşte în postura tragică a ciobanului din Mioriţa, dar are posibilitatea să transforme ameninţarea morţii în act de creaţie. Mircea Eliade consideră că angoasa resimţită în faţa morţii este un fenomen ce caracterizează existenţa omului modern. Aceasta deoarece, în societăţile tradiţionale, moartea nu este considerată niciodată ca un sfârşit absolut, ci este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi. întreaga operă literară a scriitorului român poate fi socotită ca o permanentă căutare, ca o provocare la adresa destinului implacabil ce încearcă să anihileze orice perspectivă umană. Creaţia se transformă, în felul acesta, în riposta omului perisabil la adresa „terorii istoriei”, a marii treceri. Vorbind despre creatorii de mâine, Mircea Eliade este de părere că numai acei scriitori vor trezi interesul cititorilor care vor şti să răspundă pozitiv la provocarea destinului, transformând angoasa resimţită în faţa neantului în act de creaţie: „Credinţa mea e că vor fi semnificativi aceia care vor anticipa soluţiile pozitive, noi, astăzi greu de ghicit. Nici un nihilism al desperării, nici refuzul în absurd nu cred că ar fi soluţia pentru a putea interesa oamenii care vor trăi peste 50 de ani. Cei care vor reuşi să facă din ameninţarea morţii un act de creaţie, ca în Mioriţa, aceia vor da un răspuns creator şi geografiei şi destinului istoric”. (GHEORGHE GLODEANU, NOAPTEA DE SÂNZIENE DE MIRCEA ELIADE, Editura Dacia, 2002, p. 7-55)

December 2, 2009 - Posted by | M. Eliade

3 Comments »

  1. interesant…cui i se adreseaza in mod principal acet site?

    Comment by mihnea | December 3, 2009 | Reply

    • Este un sait făcut pentru aceia care nu au vreme de mers la bibliotecă, pentru aceia care vor mereu câte ceva în plus, pentru aceia care nu au găsit în cărţuliile de “sinteze literare” ceea ce căutau. Este un sait făcut pentru toţi cei care au citit o carte şi vor să vadă ce părere au şi “avizaţii” despre cartea aia…

      Comment by saituldeliteratura | December 5, 2009 | Reply

  2. Cine este autorul articolului ,,Eliade între roanul mitic și poetica fantasticului”?

    Comment by Silvia Berdan | April 20, 2013 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: