Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Marin Preda îndrăgostit…

Prin 1953-1954, Aurora Cornu era o foarte tânără poetă, fată frumoasă, năltuţă, subţirică, având ceva de căprioară, cu ochii mari şi vii, talentată şi inteligentă, afişând un anume aplomb al calităţilor ei, spre a nu spune un complex de superioritate. Publica pe atunci o plachetă de versuri, Studenta (1954), urmată mai târziu de volumul Distanţe (1962), amândouă de un lirism suav, nu o dată erotic, atestându-i vocaţia, chiar dacă se mai resimţeau unele ezitări ale debutantei şi, vai, unele conformisme, aproape obligatorii în epocă. Deveni redactor la ,Viaţa Românească”. Acolo, a cunoscut-o Marin Preda, prozator deja consacrat în primul rând cu volumul de nuvele întâlnirea din Pământuri (1948) şi acum bucurându-se de apreciere din partea oficialităţilor, mai exact a Uniunii Scriitorilor care, prin staliniştii ei conducători, secretari şi secretari de partid, voiau să-l capteze şi să-l atragă pe drumul înfundat şi păgubos al realismului socialist. Aşa se explică prezenţa lui, perioade îndelungate, la Sinaia, în vilele din complexul Pelişor. întâlnirea cu frumoasa poetă l-a transformat spontan dintr-un tip cam singuratic şi morocănos, – până atunci, probabil, cu neglijabile relaţii sentimentale, posedat aproape exclusiv de mereu neliniştitul său demon literar -, într-un tânăr exaltat, care descoperea, după cum se pare, marea iubire.

Aurora Cornu, care i-a fost soţie patru ani (1954-1958), a păstrat scrisorile primite de la el, extrem de interesante ca document psihologic, dar şi pentru evoluţia scriitorului, care dădea la iveală în acest răstimp, într-o formă finită, capodopera lui, Moromeţii. Au fost publicate prima dată într-un volum care cuprindea şi Convorbirile dintre Aurora Cornu şi Eugen Simion despre Marin Preda, la Editura Albatros, şi separat, în 2001, la aceeaşi editură. Recent (în 2006) o nouă ediţie a apărut la Editura Historia.

Marin Preda era un epistolier cam neîndemânatic. Unele scrisori sunt prozaice, conţin cuvinte calde, nu o dată banale, ca ale tuturor îndrăgostiţilor: ,…ce cauţi tu în viaţa mea, fată frumoasă, fiinţă fermecătoare?”; ,Tu mie mi-ai furat inima”; ,Aurora, vrei să-ţi legi viaţa ta de a mea?” Totuşi, din când în când, se strecoară şi câte un pic de poezie: ,Se aude o şoaptă turburătoare: Marine! apoi, spus de două ori, ca o picătură melodioasă, ca un clipocit, ca şi când picături de ploaie ar cădea pe frunzele adormite ale unui pom, dimineaţa”. în plin elan erotic, scriitorul declară că e ,fascinat” de prezenţa Aurorei, o adoră: ,Lasă-mă să stau înaintea ta şi să-ţi simt genunchii, să mă îmbăt de aburul sufletului tău.”

Îndrăgostitul ajunge să considere inutilă, ineficientă scrisoarea, pentru că voia concretul nemijlocit, aş zice, parafrazându-l pe Arghezi şi schimbând planul, să poată spune: ,Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” ,Să-ţi scriu scrisori? Şi ce să spun în ele? Că mi-e dor de tine? Că nu mai pot fără să te văd? Da, e adevărat, dar la ce foloseşte scrisoarea?” Preda era conştient că nu avea o vocaţie epistolară, că era stângaci în declaraţiile de dragoste şi regreta: ,Blestemata meserie pe care o am: sentimentele altora ştiu să le exprim, pe ale mele nu.” Mai reliefat este episodul de anume inocenţă cu opticiana din Viaţa ca o pradă. Scrisoarea nu e decât un succedaneu. El voia să fie mereu alături de fiinţa iubită. Şi totuşi înclină să creadă că este şi ea bună la ceva, atunci când o primeşti: ,Dacă ai şti cât de mult te iubesc, nu ai mai dori decât foarte rar să-mi exprim dragostea prin scrisori. Scrisorile mele totdeauna mă dezamăgesc şi am impresia acută că şi pe tine, şi asta mă face să mă abţin. Dar, desigur, n-am dreptate, fiindcă pe mine scrisorile tale mă fac să mă bucur atâta!… încât, nu mă pot îndoi că, chiar aşa cum sunt, scrisorile mele te bucură şi le doreşti să-ţi vină zilnic.”

Fiinţa fetei iubite îl acaparează total, o regăseşte pretutindeni, ca într-un panteism pe care ea îl domină în mod absolut. înflăcăratul e un senzual (,noapte bună trupului tău drag”, ,spune tălpilor picioarelor tale că le iubesc nesfârşit şi mă prăpădesc de dorul lor”). Şi iarăşi câte o ţâşnire aproape neaşteptată: ,Mi-e dor de tine aşa cum ţi-e foame de pâine.”

Marin Preda scrisese Moromeţii cu vreo cinci ani înainte, depozitase manuscrisul într-un sertar şi nu mai voia să-l recitească, nu-i mai plăcea. Probabil, sub imboldul femeii iubite, îl reia, încât la 11 martie 1955, o anunţa că lucrează la finisarea lui: ,tai şi umplu ceea ce trebuie tăiat şi umplut.”

Scriitorul pare mai inspirat stilistic în însemnările de călătorie (tot epistolare) din Vietnam. În drum, imaginea Siberiei, văzute din avion, îl copleşeşte: ,Era o iluzie fantastică. Planeta era înfricoşătoare. Sunt unele spectacole care nu se pot suporta şi cred că zborul în spaţiul cosmic poate să ia minţile celui care va îndrăzni cel dintâi s-o facă” (dec. 1957). Nu va fi chiar aşa. Ajuns la Hanoi, constată că oamenii sunt mici de statură, că se află în ţara bicicletelor, unde nu circulă nicio maşină. Remarcabile sunt concentratele descrieri pline de culoare extrem orientală: ,Coşuri, coşuleţe, biciclete, triciclete, butici, tarabe, prăvălioare şi verdeaţă, flori, bananieri, aréquieri, cocotieri, bambuşi, lacuri şi Fluviu Roşu, iată ceva din Hanoi…” De asemeni, imaginea unui arbore exotic, specific, zveltul aréquier: ,Fiecare palmă de frunze din coroană seamănă cu un evantai verde şi printre aceste podoabe rămâne spaţiu şi se vede cerul albastru în depărtare. Iar tulpina, ah, tulpina e un poem! Cocotierul pare tatăl urât şi gârbov al acestui elegant produs al luminii şi al pământului iar bananierii, bananierii sunt fraţii săi graşi, scunzi şi fructiferi.” La întoarcerea acasă, entuziastul călător vrea să scrie o carte despre Asia, dar se va limita la nuvela, în tonalitate lirică, Friguri, unde face elogiul comuniştilor şi al Republicii Democratice Vietnam, care numai democratică nu era.

Marin Preda este mai mereu bolnav, trecea dintr-un spital în spital. Prin 1958, ţinea un ,jurnal de astenic”. Va găsi compensaţia în marea lui dragoste pentru Aurora, care-i inspiră şi câte o propoziţie mai înaripată: ,Oh, mi-e dor de tine, drăguţa, nepreţuita mea. Un dor sălbatic să te îmbrăţişez atât de tare încât suferinţa mea să se scurgă în pământ asemenea trăsnetului.” Şi alături de ea, poate într-o şi mai înaltă măsură, va redescoperi supremaţia artei. Când şi când, Preda aduce vorba de literatură, comentează odată Moartea lui Ivan Ilici, se amuză de măgarii lui Francis Jammes… Arta, ca expresie a înfrângerii timpului, iată raţiunea lui de a exista: ,în ceea ce mă priveşte eu profetizez totuşi că mai trainică decât orice rămâne capacitatea omului de a visa necontenit şi de a crea, iar cât priveşte restul, nimic în afară de artă nu rezistă surprizelor cu care năvălesc generaţiile în istorie. Ah, trebuie căutat secretul artei trainice, celei mai trainice arte care se poate crea, trebuie căutat, trebuie negreşit căutat…” Pe o pagină de scrisoare ,de amor”, o excelentă profesie de credinţă.

Corespondenţa lui Marin Preda cu Aurora Cornu aparţine unui mare scriitor îndrăgostit, care, cu opera lui, trăieşte printre scriitori, cu orgoliile, rivalităţile şi invidiile lor, şi printre critici, unii opaci şi piezişi, alţii, luminaţi, spirite fine, cu gust, clarvăzători. Scrisorile către Aurora schiţează şi un mic tablou al relaţiilor lui Preda cu mediul literar. Din chiar momentul apariţiei romanului Moromeţii. Ca şi Rebreanu, care ardea de nerăbdare să afle opinia lui Lovinescu despre Ion, autorul întâlnirii din Pământuri aştepta să vadă ce părere avea Paul Georgescu, altfel prieten, şi înzestrat cu o excepţională intuiţie în a descoperi talente. Se găseau la ,Capşa”, unde Preda îl întreabă dacă a citit romanul pe care i-l ceruse şi i-l dăduse de vreo săptămână. Primeşte un răspuns ambiguu – începuse să-l citească – (scriitorul fiind convins că nu spune adevărul), totuşi îi comunică o primă impresie, care atinge superlativul: Cartea e de factură ,mare”, Rebreanu, Sadoveanu, dar ,absolut original, absolut deosebit de tot ce s-a scris la noi”. Şi adaugă: ,Dina zice că eşti mare”. Dina era soţia lui Paul, ca domnişoară, se numea Bitman, fiica unui farmacist evreu naţionalizat, frumoasă, distinsă, inteligentă şi cu o mare apetenţă literară.

Mi-amintesc ce înaltă ţinută intelectuală aveau răspunsurile ei, la un examen cu Tudor Vianu. Dialogul, poate şi mai semnificativ, se continuă cu ea. Preda o întreabă dacă se citeşte cu uşurinţă romanul lui. ,Vai de mine, zice Dina… Cu uşurinţă? Nu, cu pasiune.” Plină de entuziasm şi de încântare, ea face un comentariu de critic avizat şi subtil: ,Cum să-ţi spun, literatura română nu mai poate trăi fără Moromete. Ilie Moromete e un tip naţional… Ion al lui Rebreanu… dar Moromete e cu totul, cu totul altceva… complex. /…/ înţelegi? Tot ce s-a transmis pe cale orală despre inteligenţa, subtilitatea ţăranului e realizat în Moromete.” Dina intră în detalii, remarcându-i pe Boţoghină, pe Guica, pe Niculae, care ,e grozav”. Paul exclamă şi el admirativ: Bisisica. ,Auzi, dom^le, continuă Dina, copleşită, să faci dintr-o oaie o personalitate!” Criticul marxist, pe atunci, ultradogmatic, Paul Georgescu nu se poate abţine, oricât admiră Moromeţii, să nu-l întrebe pe autor: ,Ei, dar cu lupta de clasă cum stăm?”

Ca orice mare creator, Marin Preda îi mărturiseşte Aurorei îndoiala sa despre valoarea romanului şi se întreabă dacă să-l publice sau nu. Păcat că nu se mai păstrează şi scrisorile ei, să-i fi aflat părerea. Dar entuziasmul unor lectori ca cei pe care i-am citat mai sus, cu propriile cuvinte, reproduse de autorul însuşi, îl convinge să dea cartea la tipar. Odată apărută, va scrie laudativ despre ea şi Paul Georgescu, primul care o citise, şi Ov. S. Crohmălniceanu.

O cronică veninoasă a publicat J. Popper, de mult uitatul critic circumstanţial.

De admirat la Marin Preda, să spicuiesc iarăşi din acest mic epistolar, este dezarmarea într-o confruntare directă, aproape polemică, a unor politruci notorii ai epocii, ca Nicolae Moraru, care ţineau morţiş să ,ideologizeze” literatura, atitudinea lui deocamdată nereceptivă faţă de orientarea dogmatică. Se conturează acum şi rivalitatea cu Petru Dumitriu, căruia ,îi plăcuse grozav Moromeţii. Atât.” Cei doi critici, Paul Georgescu şi Crohmălniceanu, surprinzător de obedienţi, ,au simţit obligaţia să se justifice pentru atitudinea (laudativă) faţă de romanul meu”, notează autorul. începea să prezinte un pericol pentru confraţii de generaţie, cu cele mai mari performanţe?

Scrisori către Aurora este un volum cuprinzând numai o sută şi ceva de pagini, unul plin de substanţă, de o poezie frustă a dragostei scriitorului pentru tânăra şi frumoasa poetă şi, în acelaşi timp, unul de semnificative mărturisiri literare, care se înscriu în istoria, devenită fabuloasă, a Moromeţilor. Trebuie să-i fim recunoscători Aurorei Cornu că a păstrat peste ani acest pachet de scrisori şi că l-a dat la lumină, ele accentuând conturul unei psihologii de mare creator, poate una dintre cele mai torturate, mai bântuite de contradicţii din literatura română postbelică. (Al. Săndulescu, Marin Preda, îndrăgostit, în România literară, nr. 50, 2006)

December 6, 2009 - Posted by | A, să nu uităm de... INEDITE!!!

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: