Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Paradisiacul lui Blaga

La Blaga, lumea porneşte de obicei de la originile ei gene­tice, aurorale, ea nu este o lume gata plăsmuită, cu un nume precis; e o lume în lumire şi în numire, o lume ce se zămisleşte între Mume şi Nume.

Din chiar începuturile sale se impun esenţele tari ale unui univers vegetal exuberant, plin de vitalitate debordantă, în­sufleţită prin revărsarea prea-plinului sufletului poetului şi prin manifestarea fremătătoare a organicului sub semnul zeu­lui Pan. O nebunie dionisiacă sub forma „setei de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi”, „setei de lume şi soare”, pune stăpânire pe omul blagian „străfulgerat de-avânturi nemaipo­menite / ca să răsufle liber Dumnezeu în mine”.

Blaga nu doar trăieşte intens, ci caută cu tot dinadinsul să intensifice prin expresie şi să intensifice progresiv, la rândul ei, expresia.

Nu există, în literatura română, o poezie atât de intens ontologizată ca cea blagiană. Ontologizată este bineînţeles lirica eminesciană printr-o interogaţie susţinută asupra fiinţei, onti-citate deosebită e în înfăţişarea barbiana a figurilor spiritului pur, în dialogul înverşunat şi amar al lui Arghezi cu Dumne­zeu sau în proiecţiile bacoviene ale târziului şi golului exis­tenţial. Blaga ontologizează însăşi structura intimă a poeziei. Discursul poetic are, la el, caracter procesional şi se trans­formă într-un ceremonial susţinut după legile minus-cunoaşterii, adică ale sporirii misterului în ambele sensuri: al tâlcului revelat sau tăinuit, al pecetluirii şi desferecării, al estompă­rii şi clarificării.

Jocul heideggerian al revelării ascunderii fiinţei e nu doar trăit, ci şi supra-trăit în imanenţa lui aici şi totodată în trans­cendenţa lui dincolo. Eul blagian se situează într-o stare de tensiune progresivă care depăşeşte eul, îl transcende, îl înalţă în zona unde relaţiile cu lumea se pun sub semnul cosmicu­lui. Perspectiva cosmocentrică se proiectează din chiar datele senzoriale supuse potenţării.  Discursul poetic se hieratizează,

se ritualizează datorită intrării în ordinea supra-trăirii, tensiu­nii vizionare, vitalismului panic, contemplării cu ochiul inte­rior al propriilor realităţi psihice, integrării cosmice calme. Am putea atribui omului blagian spusa sculptorului grec din Zamolxe despre dac: el nu trăieşte, ci se trăieşte.

Potenţarea viziunii se exercită, conform scenariului ritua­lic, în sensul polarizării complementare: extazul cuprinde deo­potrivă bucuria (panică) şi tristeţea metafizică, actul arderii ca şi transformarea în cenuşă — topoi specific blagiene —, sen­timentul preaplinului şi cel al preagolului, momentul stării pe loc şi concomitent acela al mişcării.

Nu spunea Blaga că, în cadrul expresionismului, sunt două posibilităţi de a trăi absolutul: în linişte şi în mişcare şi că extazul se descarcă fiziologic, fie în absolută nemişcare con­templativă, fie în învârtire, joc, goană şi strigăte dionisiace? Blaga pune în cumpănă, în modelul său ontologic, nebunia dionisiacă a mişcării şi înţelepciunea apolinică a echilibrului, a repaosului.

Tensiunea ontologică a demersului poetic creşte pe măsură ce imaginea esenţializată a lumii se ascunde în semne (runice), în tâlcuri nedescifrabile, iar eul rătăceşte pe drumurile înţele­surilor — neînţelesurilor, alunecând dintr-un ţărm în altul, trecând praguri, urcând alternative trepte, depăşind mişcă­toare hotare, transcendentând ordinea degradată a cosmicului. Pietrele templului blagian se adună anevoie din asemenea ră­tăciri, alunecări, întoarceri in illo tempore, din treceri mărunte sub semnul Marii Treceri, în timp ce Lumea se plăsmuieşte — la celălalt pol ontologic — prin constante re-plăsmuiri sub semnul misticului, într-o aventură superbă de competiţie cu Demiurgul. Marele subiect atacat de Blaga cu toate strate­giile poietice expresioniste, general-romantice sau clasiciste, este Creaţiunea Lumii, a cărei înfăţişare expresiv-dinamică o admira în tablourile lui Van Gogh.

Farmecul poeziei lui Blaga nu constă în cultivarea insis-tent-programatică a unor scheme expresioniste, a unui scena­riu ritualic al mişcării şi liniştii (ambele potenţate), ci în orga-nicitatea şi spontaneitatea ceremonialului rostirii. Blaga asi­gură Lumii, în re-plăsmuirea la care se dedă, o prospeţime de prim moment al genezei. Faptul se datoreşte autorelevării ei din propriul suflet, despre care vorbea în Pietre pentru tem­plul meu: „Lumea mi se pare atât de nouă, încât îmi vine să cred că ea se produce în fiecare zi din nou din sufletul meu: cum Heraclit credea că soarele se face în fiecare dimineaţă din nou din aburii mării”.

Lucian Blaga prezintă, în contextul liricii universale, feno­menul unic al „inconştienţei” conştiinţei de sine şi de lume. Dincolo de teatralitatea expresionistă, pe care o acceptă, la începuturi ca strategie poietică, se impune constant nota de firesc (ca în cazul similar al lui Bacovia şi spre deosebire de caracterul „conştient” al mijloacelor lui Barbu şi Arghezi): ai mereu senzaţia că nu poetul rosteşte fiinţa, ci fiinţa îl rosteşte pe poet. Mioriticul îi asigură această dezinteresare organică de ceea ce este în univers, căci este suficientă conştiinţa — nativă şi naivă (în sens schillerian) — că este în el. Opunându-se fi­losofilor care au voit cu tot dinadinsul să pătrundă secretele lumii, Blaga îşi exprimă bucuria că nu ştie ce sunt lucrurile din jurul lui şi ce este el ca eu cunoscător, căci numai în fe­lul acesta poate proiecta în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori care izvorăsc, precizează poetul, din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi ale duhului lui. „Omul trebuie să fie creator de aceea să renunţe cu bucu­rie la cunoaşterea absolutului” (Opere, ed. D. Blaga, voi. 7, Bucureşti,   1982,   p.   81).

Absolutul fiind sădit aprioric în el, poetul nu este un în­trebător de fiinţă, ci întrebătorul de câtă fiinţă a sporit în fiinţă, adică de câte minuni a mai adăugat la corola de minuni a lumii. El nu stă în faţa unui univers creat, ci a unui univers creat în sufletul lui, mereu matinal şi înrourat, mereu înfrăţit cu vegetalul protejat de zeul Pan. Sentimentul că chiar atunci când scrie versuri originale nu face decât să tălmăcească („Tra­duc întotdeauna. Traduc / în limba românească un cântec pe care inima mea / mi-1 spune îngânat suav, în limba ei” — Stihuitorul), că suntem lucruri printre lucruri (Lucruri sun­tem), că mai sacru temei viaţa nu are decât doar plânsul (Te­meiuri), că atunci când iubim şi suntem — deci — în starea care ne dă certitudinea supremă a lui a fi — „suntem în zi, suntem în timp, Elohim”, că toate duc spre tărâmul Mumelor, ţesătoarele vieţii şi ale morţii, e un dat ontologic asumat ca şi cum prin resemnare mioritică. Tâlcurile alunecă, într-un fatalism al ascunderii, în adâncul nerelevat, având caracter de rune şterse de timp. Umbrele şi jumurile, ca şi toate celelalte topoi aferente acestora, iniţiază spectaculosul joc al aparentului/disparentului.

Există în această lume a tâlcurilor incifrate sau a tâlcurilor care se pierd vreo în-temeiere reală, palpabilă? Da, e uneori cea realizată de iubire („Prin anul lung, an lung, de altădat / de-abia iubirea m-a întemeiat” — Anii vieţii). Mai constantă este conştiinţa temeiurilor sacre. Stăpâna suverană a lumii bla-giene rămâne taina care se pecetluieşte continuu, se ascunde într-un văl universal al amăgirilor, al întrupărilor fumului — vălul Măyei.

În lumea lui Blaga — iarăşi spre deosebire de Barbu la care găsim un întreg complex arhitectural de cercuri concentrice, etape, scheme plotiniene, perspective astrale — există doar „nebănuite trepte” în drumul spre „mumele sfintele”. în palma omului blagian „rodul cădea-va deplinul” la simpla salutare ri­tualică a omului, în pasul lui se adaugă „încrederea, evlavia, grija şi saltul”, fiinţa i se lărgeşte „peste cea margine crudă care te curmă” în mod atât de firesc, cum i se înfăţişează şi cenuşa, rodul ultim al arderii, sau întunericul. Cu o natura­leţe necontrafăcută apar adâncimile iubirii (Arheologie) sau ale lumii însăşi, dumiririle, iscodirile, iluminările, ocultările, arătările, limpezirile, întrebările, strigările, ghicirile, aminti­rile, mărturisirile, chemările, umblările şi mulcomirile (gân­dului), visările, amăgirile pecetluirile, dovedirile, mirările (tre­ze, de obicei), rostirile, vederile, sunările,, deschiderile (de porţi, de uşi, de zări, de sensuri, de goluri ş.a.), palpitările, aştep­tările, îndemnările, binecuvântările şi blestemările, şoptirile, mustrările, vederile-nevederile, îmbucurârile şi întristările — toate făcând parte din arsenalul ceremonialului intens-ontolo-gizat blagian. Citiţi la întâmplare orice final de poezie şi veţi găsi neapărat unul sau mai multe mijloace amalgamate dintre acestea. Sunt cuvinte-reactivi care se imprimă în conştiinţa noastră ca nişte sentinţe existenţiale, ca nişte comprimate de esenţe gnoseologice. Lucian Blaga îndoaie şi frânge ramuri din însuşi arborele cunoaşterii şi ni le înfăţişează clar, cu rouă, şi lacrima suferinţei: iată-le!

Cu toată evidenţa şi ingenuitatea primară a revelării ne este prezentată şi căderea în nejiinţă pentru care foloseşte — bineînţeles — atât de blagianul cuvânt vădit: „Unde um­blam, / umblam vădit spre ziua mea din urmă. / Cuprins pe la răscruci de spaimele ce scurmă / mă furişam prin soartă şi rumoare. / O umbră doar în dezolare. / Subt neguri rătăcind, printre pagini, / treceam prin rele vânturi, care / căutau fiinţa să mi-o stinsă, / cătau şi ochiul să mi-1 sece, // ce nu-i decât o lacrimă mai mare” (Thalatta! Thalaita). Pentru Blaga, florile simţirii nu cresc din îndemnul lumii din afară şi nu sunt neapărat oglindiri ale acesteia: aşa cum nuferii cresc din apă (copilul Lucian îşi închipuie că sunt nişte flori ce se oglindesc în lac de pe ţărm!), tot astfel sunt flori ce cresc din apele tăcute ale sufletului nostru şi-şi dezvăluiesc petalele pe luciul conştiinţei noastre. Acestea, conchide Blaga, cresc din noi.

Şi în plan metafizic Blaga se încrede florilor interioare ale gândirii, nu unor ţinte exterioare: „Metafizica, ce-o doresc, nu are un obiect exterior spre care se îndreaptă, ci numai un impuls lăuntric din care se naşte. . .”.

Ca şi în cazul lui Eminescu, în persoana lui Blaga avem un mare organicist care se modelează după necesităţile spontane ale firii şi care ascultă numai de adevărul lăuntric al inimii şi cugetului. în lumina acestui crez adevărurile absolute nu sunt râvnite, după cum am văzut, inteligenţa omenească în genere nefiind chemată să devină o misterioasă fabrică de asemenea adevăruri, ci să fie un centru de activităţi spontane, de creaţii de mituri şi ficţiuni. Vederile metafizice ale spiritualismului sau materialismului nu sunt decât mituri, căci orice ipoteză a ştiinţei moderne este un mit.

În plan mitopoetic lumea lui Blaga apare în mod firesc ca „poveste”, ca legendă, ca o carte cu teme încifrate în semne runice. E o carte care deopotrivă des-cifrează şi în-cifrează, „arată” şi „ascunde”, căci, după ce s-a revelat, poetul „închide porţile şi trage cheile” (încheiere). Cel ce şi-a spus „basmul sângelui”, adică cel care 1-a frânt prin rostire către altcineva, rămâne într-o prezenţă multiplu întrupată: „E în apă. E în vânt I Sau mai departe. // Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile. / Sunt undeva jos sau undeva sus”.

Demersul blagian sub formă de carte şi de cântec este un demers profund existenţial. Profunzimea şi relevanţa lui mo­dernă sunt dictate de ruptura dintre semn şi semnificaţie, că­reia el însuşi îi zice ontologică, dintre „starea de criză” apă­rută în obiectul cunoaşterii sau, aşa cum spune tot el, de actul instalării în orizontul misterului care „se ascunde revelându-se”. Actul este fără limită, căci, în ciuda „cenzurii trans-cedente” instituite de Marele Anonim, ca deţinător al miste­rului existenţial central, poetul caută să surprindă sensurile la răscrucea „arătatului” şi „ascunsului”.

Oscilând între umbrele cosmosului şi umbrele tărâmului originar al Mumelor, între îndemnările fiinţei lumii de a fi, pe care le tăgăduieşte în Lauda somnului şi încântarea care-1 cuprinde în faţa puterilor germinative şi cuvântul de mân­gâiere  descoperit  în  ţărână   din  volumul   Mirabila  sămânţă, refuzând să reia „treptele în sus”, dar nu şi să le pună mereu într-o cumpănire, prin care să valorifice chiar şi fondul lor negativ, poetul îi deschide întregul evantai al fiinţei sale.

Semnificaţia filosofică şi mitopoetică a demersului său îl situează pe linia fundamentală a gândirii secolului al XX-lea. Omul blagian, ca eu scindat, îşi valorează nu unitatea dată, ci multiplicitatea manifestărilor acesteia, trăieşte o tensiune extremă a comunicării care este de fapt o metacomunicare (teoretizată, bunăoară, de Habermas) a fiinţei anume ca mul­tiplicitate, între el şi omul postmodern, omul avangardei sau omul care se consacră actului ontologic hermeneutic se între­vede o filiaţie organică. Expresionismul, de la care se reven­dică până la un punct autorul Poemelor luminii, promovează programatic  tocmai   sciziunea  formativă   a   omului   secolului.

Fiinţa apare, la Blaga, nu atât cu unitatea cât cu devenirea ei, adică cu demersul interpretativ, hermeneutic al poetului, cu obiectivele valorizării pe care şi le propune acesta pe scara arătatului—ascunsului—şi mai ascunsului.

„Lumea e cântare”, zice poetul şi, ca un nou Orfeu, iese din imperiul tenebrelor la lumină, punând în valoare revelaţiile pe care le are în ambele regimuri: solar şi nocturn.

Lumea lui Blaga e un univers al zărilor interioare, adică al posibilităţilor germinatorii care îşi fac activ loc spre zările exterioare ale realului. Ea beneficiază într-un mod ciudat pentru noi, dar într-un mod organic pentru ea de ceea ce în­suşi poetul şi filosoful denumeşte cu referire la Lao-Tse, efi­cacitatea rodnică a negativului, a golului. Totul e pus, în ca­drul tensiunii continuie a traversării „treptelor”, oricât de nebânuite ar fi şi pe care le pune stăruitor apoi într-o dreaptă cumpănire de esenţă mioritică.

Noica spune decis: „Cu Blaga triumfă românescul în filoso­fie”, precizând că în trilogia cunoaşterii are accente de filosofie occidentală, Or, însuşi Blaga îşi revendică demn caracterul de noutate al lucifericului (=al cunoaşterii problematizate, tensi­onate), opus paradisiacului cu ataşarea lui strânsă de obiect care a dominat gnoseologia de la Kant încoace. Eul liric bla­gian a impus definitiv, cu implicaţii de o singularitate excep­ţională, acest demers luciferic, corelat, bineînţeles, cu cel mio­ritic. Imperativul lui în acest sens este centrul de dinafară roţii.

Lumea lui Blaga este una a mişcărilor degajate, discrete, „stinse”, consunătoare cu cele ale firii înseşi. Sub semnul li­bertăţii interioare depline ea visează în lumina zilei şi manifestă trezie în visurile nopţii, când toate monadele dorm şi se mişcă în neştire. E o lume ce se proiectează cu naturaleţe în cerurile înalte ale Cosmosului, ca şi retroactiv spre începuturile lumii, spre tărâmul Mumelor.

Această valorizare a inconştientului, a personanţei, îl si­tuează iarăşi în una din albiile cele mai fertile ale gândirii europene.

Modernitatea demersului mitopoetic se relevă prin această libertate a rostirii, ascultătoare de îndemnuri lăuntrice, fun­ciare. Mijloacele se schimbă în funcţie de schimbarea zodiei, în consens cu vârstele şi treptele (nebănuite) ale eului. Impre­sionismul corespunde, credem, paradisiacului, expresionismul lucifericului, iar clasicismul târziu, cu inflexiuni folclorice, mioriticului. Blaga este marele replăsmuitor al limbii române în secolului al XX-lea, după cum Eminescu este marele ei plăsmuitor al secolului al XlX-lea. Cei doi au în cel mai înalt grad conştiinţa că limba (română) este stăpâna actului creator, care le rosteşte fiinţa.

Creaţia lui Blaga este deosebit de poetică, având o capa­citate aparte de sporire a sensurilor conotative, progresiv-sugestive. „Cu cât mai poetică este creaţia unui poet, spune Heîdegger, cu atât mai liberă este rostirea lui, deci cu atât mai deschisă şi mai pregătită este ea pentru neprevăzut, cu atât mai pur îşi pune poetul tot ce a rostit (Gesagte) în slujba unei ascultări, mereu mai atente; cu atât mai departe este tot ce a rostit el de o simplă enunţare (Aussage) care nu poate fi judecata decât prin prisma corectitudinii sau a incorectitu­dinii sale” (Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucu­reşti, 1982, p. 169).

Lumea lui Blaga beneficiază de o libertate nezăgăzuită a rostirii şi, prin urmare, de o posibilitate ideală a situării „în sânul deschiderii fiinţei”, de valorizarea eficientă a vorbirii şi tăcerii, a neantului care se iscă între acestea. Numai datorită unei astfel de libertăţi, hărăzite de însăşi rostirea românească a fiinţei, el a putut auzi „Prin vuietul timpului / glasul nimi­cului.// Prin zvonul eonului / bocetul omului” şi a mai putut auzi cum în „necuvânt — / şi fără de-amintire / şi ca de sub pământ /’ (…) cu zumzete de roi / frumuseţea şi cu moartea lucrează peste noi”.

Lumea fără nume a lui Blaga, alcătuită — conştient sau fragil — din astfel de esenţe arătate-ascunse, este Lumea cu numele Blaga.

DUMNEZEUL DES-CĂTUŞAT

Sub   îndemnuri   ardente,   stimulate  de   Dioniscs   (un   Dio-nisos  nietzschean,  fireşte),   Eul  blagian  îşi   exteriorizează  — titanian  —  flăcările  vegetale,   amarul  tinerelor  sale   patimi, sufletul rimbaldian,  incendiat solar şi  lunar,  care  sunt  toto­dată şi patimi venite din adâncul ancestral, nespus de dezmăr-ginit şi simpatizând totodată blând-fratern cu lumea. Deschi­derea e totală, naturală, irezistibilă. De fapt sunt mai multe deschideri: spre cer (totu-i cer, cer, cer, la Blaga, după cum la Mallarme e, într-un moment, azur, azur, azur!), spre natură, spre iubire, spre adâncuri. Sunt înseşi deschiderile Fiinţei spre ea însăşi, sub semnul — însă — al cunoaşterii paradisiace, al îmbrăţişării   frenetice   şi   dezinteresate   a   lucrurilor,   al   în­tâmpinării simpatetice a întregii „corole de minuni a lumii”. Regimul solar al simţurilor (şi viziunii) se înstăpâneşte într-un asemenea  univers,  iar  nocturnul  apare  doar  pentru  a  spori adâncimile păgâne ale patimilor. Lumina — deplin suverană — nu e surprinsă în chip impresionistic ca substanţă undui­toare ce revelă momentele universului: ea este chiar lumina dintâi creatoare de lume. Eul blagian se luminează anume cu o astfel de lumină pură, cu lumina din lumină: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în  piept  când  te văd,  /  oare nu  e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă” (Lumina).

Să vedem însă că tot „furnicarul de porniri”, toată „ma­rea de îndemnuri şi oarbe năzuinţi”, tot dansul acesta zgomotos-dionisiac sunt iniţiative de re-întemeiere a lumii sub semnul luminii începătoare de geneză. Ca şi la începuturi, lu­mina operează o străpungere a nimicului identificat cu în­tunericul. Nebunia de lumină sub semnul setei „de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi” de atunci este, aşadar ar­hetipul reiterat de Blaga, într-o aspiraţie ieşită din comun de a re-crea lumea sau de a păstra- măcar ultimul strop „din lu­mina creată îh ziua dintâi”: (şi această,,întreprindere blagiann anunţă iniţiativele  de  mai  târziu  de punere, a  lumii pe  temeiuri sacre). Este firesc ca, după ce-şi anunţă raporturile on­tologice cu lumea în prefaţa-program Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, să ni se ofere o viziune cosmogonică foarte sumară, dar esenţializată printr-un imperativ — „Să fie lu­mină!” şi prin concentrata şi dinamica imagine a „viforului nebun de lumină” (la Eminescu tabloul genezei apare ca un întreg proces cosmogonic): „Nimicul zăcea-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: / „Să fie lumină!” // O mare şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă: / o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, / o sete de lume şi soare”.

Blaga nu face decât să reactualizeze — în dimensiuni ti-taniene, dionisiace, dar cu senzaţia heracliteană a naşterii noi, — arhetipala „sete de lume şi soare” sub semnul căreia îşi plămădeşte anume modelul paradigmatic al universului său. Este, în fond, un model pre-ontologic, căci fiinţa se deschide doar spre zonele — senine — ale cunoaşterii de sine paradi­siace, narcisice, cu o preconştiinţă totuşi a lucifericului, proble­maticului.

Fiinţa, la această treaptă iniţiatică, este dez-mărginită şi nu cunoaşte limite; acestea sunt, de fapt, înlăturate în frenezia cuprinderii simpatetice a întregului univers cu corola lui des­puiată de minuni. Elanul unificator, ce pun sub acelaşi semn al armoniei florile, ochii, buzele ori mormintele, relevă în chip luminos Totul. Acesta încape pe deplin în conţinutul tainei, care este întâlnită ca atare, ou bucurie, fără a fi îm­părţită în înţelesuri şi neînţelesuri, fără a da naştere, adică, rupturii ontologice. Schimbarea neînţelesului într-un neînţeles mai mare este contemplat doar ca un proces mirific, ca spec­tacol în sine, fără implicare ontică. Totul e luminat prin lu­minile sporite în eu, care se întâlnesc osmotic cu luminile or­bitoare din afară, ce răscolesc fondul primar de păgânitate al sufletului. Beatitudinea generalizată e susţinută astfel de ele-mentaritatea simţurilor, de îngemănarea sensualismului cu se-rafismul (îmbinarea lor organică a fost observată cu penetraţie de Călinescu), raţionalul fiind zăgăzuit, cenzurat: „Spre soare râd! / Eu nu-mi am inima în cap, / nici creeri n-am în inimă, / Sunt beat de lumi şi-s păgân!” (Lumina raiului). O dată li­mitat sau interzis raţionalul cu demersul lui luciferic, orice limite ale lumii sunt desfiinţate. Universul blagian se extinde liber, în mişcări largi, sub semnul i-limitatului, imensului, in­finitului.

S-ar părea că dezamăgirea ar fi un joc romantic oarecare, ca al bardului eminescian de tinereţe care atrăgea lumile în dansul său, ca al atâtor poeţi râvnitori de perspective înde­părtate, cosmice, care să le lărgească pur şi simplu cadrul vi­ziunii.

Demersul lui Blaga e mai adânc: „avânturile nemaipome­nite”, învăpăierea, aprinderea în valurile de lumină, spintecă-rile de nemărginire, pornirile senzuale, întrebările ce cad — fără să problematizeze — până la fund — întreg tumultul acesta titanian nu este al lui, ci al unui Dumnezeu descătuşat în el. Jocul iniţiat are rosturi înalte; el declanşează forţele de-miurgice necesare pentru a zidi un univers: ,,O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în mine / un rob în temniţă — încătuşat”; „ … să joc / străfulge­rat de avânturi nemaipomenite / ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, / să nu cârtească / «Sunt rob în temniţă!»” (Vreau să joc).

Jocul dionisiac are deci un vădit sens ontologic, căci pe fiinţa poetului este altoită imensa lume „cu toamna şi cu seara ei” şi ea îl doare ca o rană. Acesteia i se opune mereu o lume nouă, zămislită din puritatea primordiilor şi a paradisului.

Desluşind, cu o acuitate fizică deosebită, picurii şi fiorii eternităţii înseşi în căderea stropilor de ploaie, în mugurii plini sau în razele de lumină, el se crede un Dumnezeu ipostaziat, fie în ascet de piatră („Lin, / lin, / lin — picuri de lumină / şi stropi de pace — cad necontenit / din cer / şi împietresc — în mine — Stalactită), fie într-un propriu idol („De ce-n aprinse dimineţi de vară / mă simt un picur de dumnezeire pe pământ   /  şi-ngenunchez  în  faţa  mea  ca-n  faţa  unui  idol”).

Autodumnezeirea are loc în cadrul unei lumi de idealităţi albe în care noua geneză, în ciuda fervorii titaniene, se pro­duce în temeiul unor simboluri rigide din mitopoetica biblică. De aceea Ion Barbu găsea pe bună dreptate în Poemele lumi­nii „o neîncorporare”, imagini foarte meditate, ce fac poezia blagiană a începuturilor împietrită într-un fel, statuară: „Ne­încorporate, cu albul de atunci — imposibil de susţinut — al unor statui-idei, cerul în care se petreceau rămânea ignorat, predicat numai didactic, prin câteva imagini, foarte meditate” (citat apud Lucian Blaga interpretat de. .., Bucureşti, I981,p. 65). Oricum, era un cer râvnit cu deosebită ardoare de un tânăr Demiurg (nu găsea însuşi Blaga oare că imaginea-cheie a uni­versului eminescian e „tânărul voievod”?): „să nu mai văd în preajmă decât cer, / deasupra cer, / şi cer sub mine” ca primul însemn al descătuşării creative. Triplul cer e dovada su­premă că actul demiurgic are loc, că procesul cosmogonic s-a declanşat, că saltul din potenţial în real s-a produs. Căci mo­delul pre-ontologic blagian presupune o ieşire energică din posibil şi latent în real şi manifest; e un pachet întreg de posi­bilităţi care-şi aşteaptă actualizarea şi valorificarea în afară, în zona faptei, atât de elogiată de Blaga în cazul lui Goethe.

Statuile-idei se mişcă, sunt dinamice, umblătoare şi deter­mină — prin mişcare — lumea de idealităţi să freamăte, să se umple de căldură şi de seve fertile. Barbu găsea o lume per­fect rotunjită după principiile „geometriei înalte şi sfinte” în Lauda, somnului. Ea stă ca o ţară a lui Porus, în munţi, întem­niţată. E posibil ca să nu i se închine niciodată. „însă faptul însuşi, zice Barbu, de a fi indicat-o, de a fi constrâns-o să corespundă într-o unică zi triunghiului de lance care e toată voinţa sa. Faptul de a fi croit un mare drum acolo, de a fi creat-o ca mişcare — mai înainte de a o fi probat ca sub­stanţă — nu este el însuşi poezie?” (Ibidem).

Am putea spune — în spiritul aserţiunii barbiene — că şi în Poemele luminii e mai multă mişcare titaniană decât sub­stanţă demiurgi că. Oricum, tânărul Titan e din stirpea De­miurgului, consubstanţialitatea e ceea ce-i leagă. Lumea ia naştere datorită actului fundamental al descătuşării tânăru­lui Dumnezeu. După lumină, cel dintâi element esenţial declan­şator de geneză, apare pământul, pe care poetul vrea pentru început să-1 audă mai bine, descoperind la lipirea urechii doar bătaia zgomotoasă a inimii iubitei (Pământul), marea care-i propulsează sufletul în nesfârşit (La mare), viaţa netrăită a strămoşilor (Linişte), întâiul om izgonit din cuibul veşniciei căruia, la cererea de a i se lua vederea pentru a nu mai vedea „nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori” — ce toate îi aduc aminte de paradis, Milostiva îi dă lacrimile (La­crimile), munţii atât de necesari straşnicului suflet (Munţii), iubirea abisală în care Dumnezeu pare mai mare (Nu-mi pre­simţi?), lumina raiului care o răsfrânge mut pe cea a iadului (Lumina raiului), iarăşi marea (Scoica), vârstele (Trei feţe), ia­răşi lumina (Martie), amintirea care, mai înainte, în (Linişte, era amintirea strămoşilor (Cresc amintirile), Eva care păstrează o şoaptă a şarpelui neauzită nici de Dumnezeu şi care suflă în vânt un sâmbure din care creşte un măr din trunchiul aspru şi vânjos al căruia fariseii au cioplit crucea lui Iisus (Eva şi Legenda), iarăşi fiorii dragostei (Primăvara), lucrarea miste­rioasă a dorului (Dorul), alcătuirea complexă a sufletului din care nu lipseşte noroiul (Vei plânge mult ori vei zâmbi). Pax Magna aduce, în ansamblul arhitectonic al lumii blagiene imi­tată după cea demiurgică, nota cea mai demonizată a viziunii, care prefigurează modelul ontologic de mai târziu: jocul inocent al tânărului Demiurg descătuşat este substituit de jocul grav al împăcării, dincolo de vrajba aparentă, a lui Dumnezeu cu Satan în lucrarea tainică, dialectică a lumii. După ce simte adânc Dumnezeirea, transformată — am văzut — într-o auto-dumnezeire, după ce simte că eul i se îneacă într-o mare de lumină ,,ca para unei facle în văpaia zilei1‘, după ce descoperă în sine glasul ascuţit din întuneric al diavolului care „nicăieri nu râde mai acasă ca-n pieptul lui”, conştiinţa amară a împle­tirii celor două principii — demiurgic şi satanic — şi a faptu­lui că lupta lor se reia, se actualizează în eul blagian şi se impune cu toată evidenţa ei tragică: „Pe semne — învrăj­biţi / de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana / au înţeles că e mai mare fiecare / dacă-şi întind de pace mâna. Şi s-au îm­păcat / în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet / credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna //. Lumina şi păcatul / îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară / de la-nceputul lu­mii, de când îngerii / strivesc cu ură şarpele cu solzii de ispi­tă, / de când cu ochii de otravă şarpele pândeşte / călcâiul adevărului să-1 muşte-nveninându-1″.

în aspiraţia sa necurmată spre absolut, omul blagian este asemeni Demiurgului, iar opera îi apare ca un „Cosmoid”, ca o „simili-lume8 sau ca o ,,ţară fără de nume”, adică tărâm al originarului:  „Microcosmosul  este  o  lume  în  miniatură  (. . .) Câtă vreme un microcosmos face parte integrantă din macro-cosmos,   cosmoidul  este  o   plăsmuire  revelatorie   a  spiritului uman şi ca atare face concurenţă macrocosmosului, tinzând să  i se substituie. Poemele luminii sunt tocmai expresia preg­nantă a acestei substituiri efective, cu toate că, în final, între­bând stelele „spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri”, el are un moment de ezitare privind ţinta avânturilor sale: unde aleargă  (Stelelor).  Răspunsul vine  ataractic, ca o liniştire a sufletului deja pornit spre problematizare luciferică; adus de singurul gând care îi este convingerea supremă, „rază şi pu­tere”: „o stelelor nici voi n-aveţi  / în drumul vostru nici o ţintă, / dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea”.

Ambiguitatea blagiană se dovedeşte constant mântuitoare asemenea îngrădirii transcendente a omului care, paradoxal, îl transformă într-un creator. (Mihai Cimpoi, Lucian Blaga. Paradisiacul, lucifericul, mioriticul, Editura Dacia, 1997, p. 7-21)

December 6, 2009 - Posted by | L. Blaga

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: