Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Camil Petrescu și romanul psihologic

CAMIL PETRESCU ANTI-TEZELE EULUI

1. Antinomiile unui spirit văzute prin roman

Dacă la Liviu Rebreanu dezbatere interioară înseamnă mai întâi clarificare civică, dacă la Hortensia Papadat Bengescu analiza este adesea morfologie vegetativă şi metabolism, la Camil Petrescu procesul interior are precise premise filosofice. Nou şi singular nu numai în ordine ro mânească, fiindcă nu ne e la îndemână să cităm între predecesori un fenomen mai evident de ratare a filosofului prin literatură, sau de victorie a scriitorului printr-o exclusivă vocaţie recunoscută – cea filosofică. (Cu o exigenţă născută din afinitate, Camil Petrescu observă această realitate la Eminescu: “E dificil să vezi în Rugăciunea unui Dac, în Mortua est!, în Glossa o poezie filosofică propriu-zisă. E cel mult o atitudine filosofică”  Mai aproape de noi, conversiunea cugetătorului în literat poate părea un fapt curat, dacă avem în vedere pe un Huxley, Camus ori Sartre, la care disciplinarea eroului de pe scenă se face conform unor ordine ale magistrului din sistem. Lucru mai greu de probat în cazul lui Camil Petrescu, pentru motivul că scriitorul român îşi refuză conştiinţa literaturii. Ceea ce pentru critică se va înfăţişa întotdeauna ca handicap, iar pentru personalitatea autorului ca o primă şi mare antinomie. Camil Petrescu nu accepta literatura, fapt în mai multe rânduri şi în mai multe feluri declarat: “Punctul meu de vedere este tocmai pe dos, literatura es te o pierdere de timp şi filosofia este singurul lucru care merită să te ocupi de el mai aproape. […] Şi lucrez deci cu enormă plăcere orice lucrare de ordin filosofic sau ştiinţific şi cu o reală repulsie orice intrusiune literară”. Refuza apoi orice înţeles sau definiţie a procesului de creaţie: “Mărturisesc că nu înţeleg prea bine, nici ce este proces şi nici ce este creaţie, şi asta nu de acum, ci de multă vreme. De lungă vreme îmi bat capul ca să ştiu ce poate fi acest proces, ce poate fi ace astă creaţie, pentru ca apoi să pot, în cunoştinţă de cauză, să lămuresc pentru alţii, ceea ce în fond nu sunt lămurit pentru mine însumi””. Procesul de creaţie nu trebuie confundat cu procesul de elaborare şi tehnica romanescă, fiindcă atât Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cât şi Patul lui Procust sunt în primul rând două performanţe de arhitectură. Fapt asupra căruia autorul însuşi ne previne: “Din cele două romane, unul reprezintă o tehnică şi celălalt e pe alt plan” \ Procesul de creaţie este înţeles ca participare adâncă şi complexă a unui subconştient filosofic “nu în sensul că s -ar crea ceva în subconştient, ci în sensul că acolo în subconştient se elaborează o dispoziţie pentru scris, o mobilizare interioară a tuturor datelor care c onstituie structura noastră sufletească la un moment dat… orice noţiune streină de filosofie e expulzată de acest subconştient”. În fine, următoarea contestaţie se referă direct la specia romancierului. “Nu sunt un analist al raţionalului, nu sunt un analist al fanteziei”, declară Camil Petrescu respingând şi ultima posibilitate de situare între două categorii la rândul lor polare. Ce se afirmă în schimb? Se recunoaşte chiar vocaţia opoziţiei şi antitezei: “Lucrez cu predilecţie în opoziţie cu ceva, întărâtat să opun propria mea viziune, unei viziuni insuficiente, eronate ori false cu totul…” . Înainte de a fi dialectică, decizia este dramatică, şi creaţia va purta de la un cap la altul pecetea acestui tulburător conflict. Viziunea eronată ori falsă şi viziunea opusă coexistă în unul şi acelaşi personaj. Dar “viziune opusă” nu înseamnă şi “viziune exactă”. Cazul inaccesibilului Ladima va fi chiar legea romanelor. Pentru Camil Petrescu povestea clasicului ego bifrons e de mult încheiată. E încheiată şi aritmetica proustiană a pluralităţii eurilor care se întrunesc şi conlucrează paşnic în una şi aceeaşi fiinţă. în locul retribuţiei şi fest inelor consacrate de analistul clasic fiecărui secret cucerit în sufletul său, romancierul Ultimei nopţi de dragoste… retează orice iluzie şi certitudine legată de psihic. Se află în primejdie însăşi legitimitatea psihologiei şi a posibilităţii de cunoaştere a sufletului uman prin propriile lui mijloace. Conform cu întreaga logică a negării, romanul de analiză ia fiinţă ca antiteză. într -un plan general, cei care se înfruntă sunt chiar termenii originari: analiza şi psihologia. Principiul edificării sufle teşti care anima investigaţiile Hortensiei Papadat -Bengescu, şi care va compensa suferinţele unui Anton Holban ori M. Blecher, e distrus. La Camil Petrescu, analiza funcţionează nu pentru a obţine fapte satisfăcătoare, ci pentru a demonstra nevalabilitatea şi derizoratul faptului psihic; psihologia cu legile ei acuză de fiecare dată inadvertenţele analizei. Ruptură şi proces care anunţă o nouă vârstă a romanului. în premisele acestei opoziţii ne simţim în stare să recunoaştem consecinţa fenomenologiei.

2. Pornind de la antipsiholbgismul husserlian

întorcându-ne la studiul Husserl – o introducere în filosofia fenomenologică, notăm, cu privire la istoria fenomenologiei, conflictul timpuriu care se declanşează între concepţiile psihologiste ale cunoaşterii şi noua logică a esenţei. Husserl însuşi, precizează Camil Petrescu, a crezut o vreme, urmând crezul epocii, că psihologia poate rezolva pro blemele fundamentale despre esenţa formei cunoaşterii. Revoluţia s-a produs abia în clipa în care filosoful şi-a dat seama “de câtă lipsă de continuitate şi de claritate, este în însăşi fundarea în psihologie”. în consecinţă, “scoaterea conţinuturilor logice şi deci a logicei însăşi din domeniul psihologiei a fost o întreprindere de mare răsunet, care a transformat toată logica modernă şi e desigur cea mai des legată de numele lui Husserl”. Controversa “psihologismului” vizează direct conceptele de adevăr şi fals, afirmare şi negare, generalitate şi individualitate, cauză şi efect, în prelungirea cărora Husserl va demonstra că gândirea nu este doar o “întâmplare psihică”. Modul cum demonstrează pare a fi problema pre dilectă nu numai a filosofului, ci şi a romancierului român. Metoda folosită de Husserl este de sorginte ma tematică: “reducerea la absurd”. Cel incriminat este “scepticismul antropologic” care domină empirismul ştiinţific din jurul anilor 1900. Polemică prin excelenţă, fenomenologia afirmă că legile psihologiei nu au decât o valabilitate contingenţă. De ducerea adevărului din constituţia general omenească duce inevitabil la concluzia că dacă n -ar exista o asemenea constituţie, n -ar exista nici adevăr. Că “evidenţa” nu este o necesitate interioară şi că esenţa ei constă în trăirea unei unităţi ideale, nu în trăirea unui dat individual concret. “Că evidenţa nu este natural -psihologică, subliniază autorul, o dovedeşte faptul că ea există acolo unde trăirea ei este în această formă imposibilă””. Cât de mult preţuiau aceste teze în ochii romancierului e uşor de înţel es dacă ne gândim la marea “reducere la absurd” din Patul lui Procust, unde sensul analizei este tocmai de a dovedi că expertiza psiho logică nu are o valoare peremptorie, că adevărul există undeva dincolo de existenţa fizică a omului (şi numai acolo), în fine, că “evidenţa” nu e cea natural -psihologică (Ladima/we întruna a o iubi pe inconsistenta Emilia, pare adesea naiv, pare ciudat, iar unora le pare de -a dreptul imbecil), ci că este tocmai acolo unde trăirea ei sub această formă este imposibilă. Dar cu aceste raporturi ne vom ocupa mai amănunţit ceva mai târziu. Revenind la antitezele menite a denunţa vidul psihologiei, consem năm această cuprinzătoare caracterizare a fenomenologiei: “continua afirmare a esenţei adevărurilor, ca o existenţă netemporală, supraindi-viduală; existenţa esenţelor, necondiţionate nici fizic, nici psihologic, a dus la ceea ce s -a numit «realismul platonic» al lui Husserl, la o hi-postasiere a esenţelor, analoagă existenţei reale a ideilor…”. Retrogradarea psihologiei e un pro ces moderat şi prefaţat de atente disocieri atât în plan teoretic cât şi în romane. Astfel se mai afirma încrederea în psihologia ca structură restauratoare a întregului: “Noi credem într -un principiu de penetrabilitate şi de coordonare în structura psihologică aproape atât de strict ca o deter minare morfologică. E ceea ce noua filosofie şi psihologie germană numeşte Die Gestaltteorie, adesea Gestaltpsychologie, şi care singură poate permite reconstituirea unei personalităţi din elementele disparate şi ades contrazicătoare furnizate de istorie”. Să nu ne grăbim însă să vedem aici o concesie. Gestalt este numai forma, nu şi substanţa investigaţiei la care ne poate conduce psihologia. E o simplă tensiune a conştiinţei pe care Husserl o admite printr-un termen înrudit (Gehalt), dar care se defineşte tocmai prin opoziţie cu conţinutul (Inhalt). Camil Petrescu prelucrează aici chiar concepţia husserliană despre percepţie ca unitate a unei conştiinţe care înglobează prezentul şi trecutul în baza tradiţionalei formule : “veritas est adequatio rei et intellectus”. Pactul cu psihologia nu se produce în sensul tradiţiei, fiindcă “hipostasierea” preconizată nu este a unui gros suflet stendhalian, ci a unui ego pur, analog existenţei reale a unei idei. Ar mai fi poate de adă ugat că psihanaliza, în ciuda carierei ei literare atât de spectaculoase în secolul nostru, reprezenta o adevărată monstruozitate pentru autorul Sufletelor tari. De unde şi aversiunea faţă de teatrul lui Lucian Blaga. “Ştim, afirmă Camil Petrescu, că după publicarea experienţelor şi teoriilor freudiene un mare număr de scriitori, mai ales dintre cei care ţineau să fie deschizători de orizonturi noi […] s -au grăbit să traducă aceste teorii în opera de artă. Dar a întemeia opere de artă pe o teorie medicală e o profundă eroare. […] Şi dacă atâta dezorientare domneşte în medicina curent experimentală ce să mai zici de cea psihologică, unde dificultăţile sunt infinit sporite prin nesigurul ambelor discipline ştiinţifice?” Autorul e definitiv al fenomenologi ei. A crede în realitatea ideii înseamnă în ultimă analiză a nu crede în viaţa psihică. Sau, cum afirmă A. de Waelhens în Phenomenologie et verite, “Tendinţa pe care o avem de a crede în realitatea «ideilor» noastre ţine de imposibilitatea în care ne aflăm de a duce viaţa noastră psihologică, dacă nu în presupunerea, vană dar încercată, a inserţiei noastre într -o realitate oarecare…” . Aici va ajunge drama lui Gelu Ruscanu ca şi a lui Andrei Pietrarii. Şi tot de la această imposibilitate a edificării afective începe şi romanul lui Camil Petrescu care nu scăpa nici un prilej de incriminare a psihologismului tradiţional. Cităm dintr -o recenzie a autorului: “Pentru cei care, ca mine, au sila «poemelor în proză» ori a «explicaţiilor psihologice cauzale» (care niciodată nu sunt decât un simplu mod de a trişa în artă) ascuţimea şi proaspătul vederii descriptive […] oferă o preţioasă şi puţin obişnuită lectură…”.

3. Trăire şi conştiinţă

Descalificarea relativismului psihologic porneşte şi se întoarce la o disociere capitală: trăire şi conştiinţă. Mai răspicat decât în orice altă parte, o aflăm enunţată într -o replică din Jocul ielelor. Când Praida îl întreabă nedumerit care e revelaţia lui faţă de moartea (sinuciderea) tatălui, Gelu răspunde: “E deosebirea de la trăire la conştiinţă… Adică totul… drama… Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă.” Ecu aţia, reluată în mai multe rânduri în Addenda, rezumă destinul tuturor eroilor lui Camil şi în primul rând explică geometria analitică a romanelor. La o atare formulă şi exemplificare aspiră şi Ştefan Gheorghi -diu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Termenii puşi în discuţie nu sunt propriu -zis eu şi ea, cum apare la prima vedere. Mai ales că, rememorând, Ştefan recunoaşte armonia şi îndestularea orgolioasă care au prefaţat însoţirea cu frumoasa sa colegă de amfiteatru. Mai mult, nici ignoranţa Elei într -ale filosofiei lui Kant nu pare a diminua verva senzuală a dialogului. Dimpotrivă, aceasta îl înflăcărează pe prepa ratorul ad-hoc să descifreze între două îmbrăţişări, misterioase stihuri eminesciene. Maliţia Deputatului, referitor la situaţia lor, conjugală, nu e tocmai gratuită: “- Ciudat… De obicei amorul e cel care duce la filozofie… şi ce filozofie! La dumneavoastră văd că drumul a fost dimpotrivă… filozofia v -a condus la amor’* (Ultima noapte…). Nu ne aflăm prin urmare în faţa unui dezacord standardizat între femeia de serie şi bărbatul superior. Dacă ar fi aşa, toate tribulaţiile personajului n -ar mai avea nici un suport logic, şi în pr imul rând gelozia. Dar Ela este, dacă nu o femeie de excepţie, în orice caz o femeie prin definiţie, cu deplina putere de seducţie şi fascinaţie. Ceea ce contribuie la faimoasa dezorientare a eroului. Ştefan va găsi insuficientă nu femeia de lângă el, ci p ropria lui producţie psihică, va pune în discuţie nu fidelitatea ei, ci posibilitatea iubirii în genere: “Era, cum recunoaşte chiar el, o suferinţă de neînchipuit care se hrănea din propria ei substanţă.” Gelozia lui e o form ă de automistificare, destinată să ducă la o gravă descalificare a valorilor psiho -sufleteşti. Dacă în final unele probe de infidelitate pot părea indiscutabile, aceasta nu înseamnă altceva în limbajul autorului decât că ideea produce realitate, aşa cum realitatea produce idei. Gelozia şi zbuciumul analitic al personajului constituie o formă de artificializare a situaţiei, teren pe care teorema sufletească îşi pierde în permanenţă stabilitatea. Nevoia de adevăr şi de autenticitate este în ultimă instanţă re zultatul unui scepticism care se adresează lumii afectelor: “De multe ori seara la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul une i convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide în interior. în asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate ş i mistuitoare.” (Ultima noapte…). Eroul e conştient de imboldul său nestăpânit de a altera realităţile psihice: “Sunt în stare să fac faţă, cu sânge rece neobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma mici incidente în adevărate catastrofe , din cauza unui singur moment contradictoriu.” (Ultima noapte…). Dar tocmai această pornire deformatoare a spiritului e cea care va dovedi informul şi nesubstanţialitatea vieţii interioare. Cele dintâi exerciţii de separare a valorilor sentimentale de logică, nu au ca punct de referinţă pe Elena. Contrariat de comportamentul sufletesc al unchiului său, Nae Gheorghidiu, fiinţă eminamente glandulară (“mobilizat cu toate forţele sufleteşti”), Ştefan, cum mai târziu Fred Vasilescu, încearcă să descurce cu lo gica, o realitate pe care simţământul o falsifica. (Unchiul era în realitate un individ veros.) “începusem, se confesează filozoful, să caut ca din scrisori şi din amintirile altora să mi reconstitui întrebătoarea fiinţă sufletească a omului (formula aminteşte de Hortensia Papadat – Bengescu) care influenţase prin incomparabila lui danie destinul vieţii mele. între nedumerirea dispreţuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trăi şi se ntimentul imens de recunoştinţă şi de emoţionantă dragoste pe care i -l purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar şi logica voiam să -l umple” (Ultima noapte…). Cum era de prevăzut, mobilizarea logicii duce la rezultate dezas truoase pentru aparenţele sentimentului. în legătură cu acelaşi personaj, Ştefan trăieşte şi teoretizează pentru prima dată cu claritate, deziluzia psihologiei dezinformatoare. Eseul lichidator merită consemnat ca manifest al romanului: “în ultimul timp, mai ales s criitorii au speculat adevărul că nu există oameni «numai buni», sau «numai răi», că doar în melodramă se întâlnesc astfel de varietăţi extreme. Şi s -a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrarul şi întâmplarea joacă rolul esenţial. Un asemenea scriitor ar fi fost înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanţă de bunătate şi dovadă de suflet. Nu era decât exasperarea sentimentului părintesc pentru proge nitură, lipsită de orice semnificaţie morală deosebită. O explicaţie, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăţi, ar fi că oamenii ceilalţi nu există pentru noi decât în măsura în care le cunoaştem dorinţele, preferinţele, nădejdile, actele şi atitudinile în decursul vieţii… Mai ales sentimentalismul e un indi ce scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existând) pe scară morală. în afară de conştiinţă, totul e o bestialitate, [s.n.] Şi sunt nenumăraţi oameni care în bucuriile, în tristeţile, în surâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în g enerozitatea, în dragostea, în indulgenţa lor, în gingăşia lor sunt numai bestiali.” (Ultima noapte…). Adevărul şi realitatea “în ordinul specific psihologic” au fost desfiinţate, odată cu tot calabalâcul de valori psiho morale pe care le simulează. Disc ipolul fenomenologiei a decretat clar că tot ce nu intră în sfera conştiinţei nu intră nici în sfera umanului. De aici şi până la refuzul propriei vieţi afective nu mai e decât un pas. Camil Petrescu a prevăzut aceasta ca pe o acuzaţie de infirmitate ce i s-ar putea aduce eroului său (şi chiar i se aduce), încât, la capătul unui capitol, ticluieşte un dialog în care Gheorghidiu se disculpă avantajos: “- Nu, îi reproşează o doamnă din preajmă, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că în ultimele clipe ale îmbrăţişării să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin… – Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dum neavoastră — numai — e falsă. Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultral ucizi” (Ultima noapte…). Replica e celebră deşi apare interpretată în fel şi chip. Este într -adevăr, itinerariul filosofic al dramei lui Ştefan Gheorghidiu. De-a lungul lui, personajul îşi repetă cu îndârjire postulatele: “Pentru mine însă, care nu trăi esc decât o singură dată în desfăşurarea lumii… singura existenţă reală e cea a conştiinţei.” între cele două “oglinzi paralele” el optează: “Lumea automată şi lumea conştiinţei deveneau independente una de alta şi îşi continuau seriile diferit.” “Lumea automată” este chiar eul, iar trecutul de care se leapădă este chiar arhiva şi organismul eului, de care se ocupaseră apostolii temporalităţii. Romancierul nu ne spune cât de vaste sunt depărtările spre care se mută conştiinţa izbăvită de întunecimile eulu i, dar e de bănuit că acestea vor fi aceleaşi spre care vor peregrina şi Ladima şi Fred Vasilescu, ca şi Andrei Pietraru ori Gelu Ruscanu. Aici nu mai e vorba de pătimirile lui Stendhal ori Proust, ci de o imunitate cucerită, pe care romanul modern o va de scoperi ceva mai târziu. în ultimă analiză, poate că gestul final de respingere nu se mai referă nici la minoratul “inteligenţei izvorâte din inimă”, ci vine din aceeaşi oroare mărturisită de autor pentru limitare şi unilateralitate. Ela reprezintă o atare energie specializată în unica direcţie a fiorului pământesc, o întrupare a psihologiei. Gheorghidiu o concediază ca pe un univers finit şi pauper. Odată cu renunţarea la “tot trecutul”, personajul îşi refuză propriul roman. încotro o va lua cel izbăvit, nu ni se spune. Rămâne numai senzaţia că ne aflăm în faţa unei noi glaciaţiuni, ale cărei forme şi dimensiuni le vom descoperi în celălalt roman.

4. “Patul lui Procust” – Eros şi asceză

Opera de contestare a valorilor bio -afective, concepută în Ultima noapte de dragoste… din perspectiva unui singur individ, îşi sporeşte unghiurile într -o geometrie care vizează epuizarea soluţiilor existenţiale. Rechizitoriul univoc este înlocuit cu un fel de “stereofonie”, ca să folosim un cuvânt la modă, obţinută prin interferenţa mai multor destine. Ceea ce mai putea părea intoleranţă în primul roman se transformă într-un veritabil asediu al filozofului la porţile biologiei. Un fel de dezvoltare cantitat ivă a antitezei. Locul confesiunii îl ia “dosarul de existenţe”, senzaţia de procesualitate accentuându-se. Un formalism analitic ce a dus la numeroase controverse şi interpretări privind natura şi sensurile romanului. De la analogia cu arhitectura proustiană şi până la comparaţia cu romanul poliţist, toate referinţele posibile s -au făcut. Construit până în cele mai mici detalii pe antinomie, romanul pare rodul unei algebre irezolvabile. Interesantă în acest sens încercarea de sistematizare a lui Marian Pop a, sub semnul aşa-numitului raport de “indeterminare” dintre personaje. Această indeterminare este reală, deşi resortul ei apare cât se poate de evident. Camil Petrescu nu explică şi nu soluţionează relaţia dintre personaje, încât impresia ultimă este că ” nu se înţelege”. Aparent nu se înţelege de ce Doamna T. îşi reprimă atâta timp amorul pentru Fred, nici lipsa de iniţiativă a acestuia, altfel sportman întreprinzător. Nu se înţelege filantropia sentimentală a lui Ladima, cum nu se cunosc nici mobilurile sinuciderii. A urmărit scriitorul enigma cu orice preţ insolubilă? Greu de acceptat pentru un roman strunit cu ostentativă rigoare imaginea unui templu făcut din ceaţă. Ar rămâne o gratuitate “prezenţa de sforar” a autorului (Ş. Cioculescu), necesară numai pentru a-şi face personajele neinteligibile. E cazul să ne întrebăm ce anume lipseşte din cifrul romanului pentru ca totul să ne pară clar? Ceea ce lipseşte este tocmai justificarea psihologică a actului: Romanul tradiţional ne-a învăţat cu motivaţia sufletească a oricărui act întreprins de personaj. Când nu sunt complet lipsite de suport afectiv, reacţiile eroilor din Patul Iui Procust contravin flagrant cu aparenta lor stare psihologică. Nimic din ce întreprind ei nu este în acord cu dorinţa sufletească. Mai exact spus, nu se are în vedere logica sentimentală. S-ar putea înţelege de aici că e vorba de un fenomen particular de disimulare. Nici vorbă de aşa ceva, la nişte indivizi care refuză cu asiduitate belşugurile fiorului şi ale emoţiilor, adoptând martiriul sufletesc, ca Ladima, calea purificării ca Fred Vasilescu sau frigiditatea fascinantă ca Doamna T. Deşi mai expusă decât ceilalţi, prin însăşi condiţia ei de femeie, aceasta îşi reprimă orice exces afectiv, începând cu confesiunea. “Oroarea ei de exh ibiţionism, fie şi psihologic, fusese mai tare”, constată autorul în finalul primului subsol, după ce încercase s -o ispitească la mărturisiri. Statutul feminităţii ei se cuprinde într-un anume rafinament al frigidităţii, sugerat prin strofe parnasiene: “/c* bas tous Ies hommes pleurent / Leurs amities ou leurs amours. / Je reve aux couples qui demeurent. / Toujours.” Remarcabilă sugestie a fenomenului glacial, dacă ne gândim că Doamna T. reprezintă un atare tip al parn asianismului erotic, în oglinzile căruia, marile focuri apar reci şi statuare. Romanul îşi găseşte în schimb “victima”, în persoana Emiliei, spirit rudimentar, care nu face altceva decât “psihologie”, demonstrând cât de precare pot fi concluziile acesteia. “Indeterminarea” capătă astfel un conţinut precis: dorinţa şi suspi nul nu formează şi nu explică existenţa individului, adevăratul sens al vieţii depăşeşte cercul strâmt al sangvinităţii. Introspecţia, laolaltă cu zbuciumaţii ei apostoli, părăseşte tărâm urile mănoase ale lirismului şi ale lamentaţiei, pentru a descoperi farmecul spiritualităţii austere. Făpturile romanului pornesc pe calea ascezei interioare sub amintirea ciudatului Domn D. care-i trimite ca ultim dar doamnei T., nu un buchet de flori cum obişnuia, ci un vas “un fel de strachină…”. Adică un obiect. Din punctul de vedere al interpretării la care ne -am oprit, lucrurile dobândesc astfel partea lor de claritate. Simbolul din titlu, Patul lui Procust, nu este altceva decât ne confortabila viaţă psihică, cu limitările ei. Limitare ce contravine dorinţei de integrare a eului în spiritul universal. Prima confirmare o aflăm nu de la personajul scontat (Ladima), ci de la discipolul postum al acestuia. Enigma lopingului fatal al sportmanului Fred Va silescu încununează astfel procesul său de ascensiune metafizică: “Taina lui Fred Vasilescu mer ge poate în cea Universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus -o parcă, un afluent urmează legea fluviului” (Patul lui Procust). Una din “cheile” importante ale cărţii se află în această ultimă comparaţie. Traseul pe care mondenul Fred “afluează” spre Taina Universului este nu numai o direcţie “epică” principală, ci însăşi calea ascezei. Denumirea de “afluent” este mai mult decât o m etaforă; e chiar condiţia tipologică a eroului. Tot o variantă a discipolului am urmărit şi în cazul lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor. Romanul de analiză în general ope rează cu acest tip de personaj preocupat de instrucţia sa spirituală. Cele care diferă de la un caz la altul sunt obiectul şi mijloacele şcolirii lăun trice. Apostol Bologa, am văzut, este protagonistul consultaţiei morale, sfetnicii săi – Klapka, Gross, Cervenco, dar mai ales Svoboda – fiind în cele din urmă nişte “maniheişti” ai comportamentului istoric. Consacrarea romanului lui Camil Petrescu nu are această unilateralitate şi stabilitate romantică. Ea nu se încheie nicăieri şi niciodată, nici chiar în moarte. Unica lui mistică este experienţa, principiu scump autorului. Procesul pe care eroul îl parcurge este unul de corecţie a propriei personalităţi, de Ia imaginea superficială şi exterioară a sportivului agreabil, la imaginea interioară a frământatului de ad evărul absolut. Investigaţia aduce cu sine autorevelarea. înrudirea cu ceilalţi martiri ai lucidităţii din teatrul lui Camil Petrescu devine evidentă. Prima condiţie a discipolului pe care Fred Vasilescu o îndeplineşte este capacitatea de a se fascina. Autorul profită nemijlocit de ea, trans formând nemijlocirea într -o importantă mijlocire romanescă. Fiind sin gurul personaj aflat sub directa observaţie a romancierului, aviatorul devine mai întâi discipolul scriitorului. Seducţie care, înainte de a-şi arăta roadele, este aşezată pe serioase baze teoretice. îndrumările autorului către personaj, consemnate în mult discutatul subsol al romanului, alcă tuiesc un răspicat manifest upro-domo” al lui Camil. Să notăm momentul “contractului”: “Dacă vrei să -mi fii cu adevărat de folos, stăruie autorul, povesteşte -mi totul în scris. Mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, m -ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării…” (Patul lui Procust). Sabotajul sentimentalismului începe chiar din acest subsol care, din punctul de vedere al lui G. Călinescu poate fi inutil, însă nu şi din al autorului care şi -a propus să ilustreze un proces complet de cizelare. “Coruperea” profanului aviator la dezbatere şi analiză, este un preludiu al viitoarei opere de edificare interioară. Fred însuşi ne informează îndelung asupra disponibilităţilor şi receptivităţii sale la nou: “Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare c u pasiunea cu care jucătorul filează cartea. […] în viaţa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor, a trecerilor.” Dar raţiunea noului “imobilism” nu se referă la inimă şi la simţământ. Aspiraţia şi flexibilitatea vizează categoria superioară a spiritului. Când spunem asceză ne gândim de obicei la stagnare şi reprimare, tocmai pentru că acordăm termenului un conţinut pur afectiv. în realitate, asceza reprezintă un proces activ de restructurare şi selecţie interioară, o conjuraţie a raţiunii împ otriva vacarmului instinctual. Autorul îşi descoperă personajul apt pentru un atare sacrificiu, sau, mai exact spus, îl pregăteşte pentru marea renunţare, promovându -1 ca anchetator al cazului Ladima. în patul Emiliei sau aiurea, “superficialul” Fred adună şi confruntă date şi fapte cu speranţa elucidării suicidului. E ceea ce formează timpul romanului şi al contingenţei. în locul oricărei soluţii, se produce contaminarea. Ultimul său zbor coincide simbolic cu un gest de sublimare şi abdicare de la toate bucuriile vieţii terestre. Ideea morţii lui Ladima e cea care îl absoarbe până şi fizic, după ce 1 -a sustras pe rând de la surmenajul erotic din alcovul Emiliei, de la deliciile echitaţiei şi ale văzduhului şi de la fa rmecul însoţirii cu Doamna T. “Viaţa omului acesta mă târăşte în vremea care s-a scurs, recunoaşte la un moment dat Fred, cu propria mea viaţă, cum trage un fluviu apele râului afluent.” Cea care stabileşte bilanţul denunţărilor e chiar Doamna T.: “Averea pe care a lăsat-o e destul de mare: un avion, automobilul, caii de curse, un teren destul de mare în apropierea oraşului… Dar asta nu dovedeşte nimic… Era prea bun… avea remuşcări, ştia cât îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el p entru mine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită… încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier…” (Patul lui Procust). Pentru femeia sublimă, lucrurile devin de neînţeles abia din clipa în care constată că e a însăşi se cuprinde în această extremă indiferenţă a bărbatului. Autorul îi vine în ajutor cu o lămurire din cunoscutul său repertoriu antipsihologist: “Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii…”. Insuf icient de convingător, pentru că imediat recurge la un paragraf din Jeams, cu adevărat sumbru în antivitalismul său: “Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor pentru că pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.” (Patul lui Procust) Am ajuns, poate simplificând excesiv, acolo unde autorul şi -a călăuzit personajul printr -un dialog istovitor. Adică în plină Taină Universală, căreia Fr ed Vasilescu i se conformează cu autoritate de erou existenţialist, ispită surprinzător de timpurie pentru romanul românesc. Trecerea individului între cele neînsufleţite, încetează să mai pară un simplu accident, dovedindu -se a fi vocaţie. Şi M. Sebastian (Accidentul), şi Anton Holban (O moarte care nu dovedeşte nimic) aspiră în subtext să obţină de la personajele lor consimţământul dispariţiei fericite. în aceste din urmă cazuri (fiind şi vorba de femei) sacrificiul rămâne cu re zonanţe exclusiv emoţional e. Eroul din Patul lui Procust clasează definitiv semnificaţia sentimentală printr -o analiză severă a tuturor servitutilor la care condamnă dorinţa pământească. Din rutină didactică vom continua să-i spunem celei menite suprimării “viaţa psihică”, deşi s -ar putea spune mai cuprinzător, viaţă. Spre această ambiţioasă cuprindere îndrumă ultimul subsol al romanului, în care sunt “reproduse” faimoasele texte ale scepticismului vitalist, descoper ite de Fred printre caietele lui Ladima (“viaţa părea a fi numai un subprodus fără nici o importanţă”, o abatere de la destinaţia iniţială a universului). Patul lui Procust devine un roman al ascezei finalizate sau, mai aproape de termenii autorului, roman ul trăirii unei idei. Numele pămân tesc al ideii este Ladima, dar adevăratul ei conţinut îl formează condiţia excepţiei umane.

5. Tentaţia lui Hyperion

“Ladima nu era un om, ni se atrage atenţia într -un comentariu din subsol. El nu putea fi numit, de pildă , membru în nici un consiliu de administraţie. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n -a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar…” (Patul lui Procust) Mitul infirmităţii sociale a geniului capătă aşadar referinţe cât se poate de transparente. Ar fi totuşi hazardat să spunem că Patul lui Procust nu-i decât o romanţare superioară a fenomenului emi nescian, în sensul încercărilor bine cunoscute în epocă. Se ştie, cugetul şi destinul marelui poet l-au frământat pe Camil, şi nu doar ocazional. îl iritau mai cu seamă vulgarizările şi răstălmăcirile de orice fel, şi faptul nu trebuie despărţit definitiv de altercaţiile cu Cezar Petrescu ori Lovinescu. După cum e notat că la apariţia grandiosului studiu a lui G. Călinescu, consacrat poetului, acesta trece peste mai vechile neînţelegeri cu criticul, pentru a saluta o adevărată operă de restituire. Scriitor cu vocaţie dar şi cu evlavie pentru esenţe, Camil Petrescu evită toate primejdiile ficţiunii, propunând spre dezbatere însăşi “ficţiunea”. Printr -un procedeu nu foarte modern, Ladima există în roman doar ca proiecţie plurală în memoria martorilor. Până la un punct, ecuaţia romanului este cea a Luceafărului, dacă admitem că şi aceasta este tot o poemă -proces. Principala corecţie, care reprezintă şi o magistrală dezvoltare epică, priveşte raportul dintre personajul ideal (Ladima) şi rivalul său terestru (Fred ). “Pajul” modern nu mai rămâne un mediocru uzurpator, reuşind să se înalţe la propriu şi la figurat în văzduhurile translucide deschise de magistru. în rest, parabola emulaţiei se bazează pe termenii ştiuţi. Doamna T. şi Emilia reprezintă cele două extreme ale feminităţii, fiindcă, trebuie spus (apropo de “vocile” Luceafărului) şi în poem există cel puţin două Cătăline. Ingenua cu veleităţi stelare (în versiune romanescă Doamna T.) şi Cătălina carnală, “chipul de lut “, ipostaza sub care actriţa e îndelung filmată de romancier. E adevărat că noul Hyperion, Ladima, nu străluceşte, nici măcar vremelnic, în viziunea vreuneia din ele, încât Doamna T. îi argumentează superioritatea, numai prin pasiunea pentru discipolul rec uperat în final de autor: “Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplu menit «să fie cenzurat prin moarte».” Rămân de discutat câteva chestiuni mai vechi legate de demnitatea “lucifericului” Ladima. Spre deosebire de Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte… un adevărat martir al orgoliului, acesta din urmă apare de o stupefiantă ignoranţă psihologică. Camil Petrescu nu s -a ferit să consume pe seama lui toate acele “inexactităţi de mit” care apasă în general asupra imaginii exemplare. Nu ne vom întreba ca Fred Vasilescu, cum se explică amorul lui Ladima pentru rudimentara Emilia, ci vom întreba cum se explică excesiva importanţă dată de romancier acestei pasiuni aberante? Cum bine se ştie, aproape întreaga materie a cărţii o formează lectura şi comentariile în jurul scrisorilor poetului către actriţă. Toată această “dispoziţie” se varsă în contul făpturii literare a lui Fred, fiind în realitate un mod de alarmare şi sensibilizare a aviatorului prea dedat cu voluptăţil e profane. E unul din şocurile importante prin care conştiinţa acestuia este avertizată asupra derizoratului sentimental. Dar absurdul care dăinuie în bizara idilă mai sugerează şi altceva. E o formă de penitenţă afectivă la care individul de excepţie este dintotdeauna sortit. Făcut să rateze realitatea, printr-o imagine mereu superioară ei, Ladima ratează, firesc, şi în latura sentimentală. Obtuzitatea sa afectivă faţă de Emilia e tot o formă suverană de ignorare a biologicului. Femeia trivială, atâta tim p omagiată în scrisori, ar fi avut posibilitatea să înţeleagă aceasta din poema titulară pe care Ladima i-o trimite cu incorigibilă inocenţă. Dar “semiprostituata” nu are criterii pentru a pătrunde manifestul elevaţiei unde ea se cuprinde, fireşte, la capi tolul “putrezimii” grăitoare. Rechizitoriul materialităţii josnice are la-pidaritatea versului barbian deşi planul antitezei rămâne cel al genialităţii romantice: “Triunghiul Tău înscrie albatroşii /Şi doare mlaştina cu viermii roşii, /Mirajul frumuseţii nevalente, /Când ochiul meu spre crânguri, sus, atent e. /Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, /Se-ngraşe nuferii suavi şi gemenii. /Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt /Alăturea, din soare să mă-nfrupt.” (Patul lui Procust) Adevărat e că Hyperionul eminescian creşte ceva mai intransigent şi trufaş, refuzând orice compromis. Dar esenţa spiritului luciferic se păstrează. Iubirea pământească îi este inaccesibilă geniului, indiferent de valoarea femeii la care se referă. Nu e vorba aici de nici un beteşug sau neregulă naturală. El, geniul, deţine toate principiile iubirii plenare într -o formă deplin conştientă. Ceea ce-i scapă este acordul cu “obiectul” pasiunii, încât întreg procesul erotic devine o ch estiune de formalism spiritual. “Insuccesele” amoroase ale poetului vorbesc despre prestigioasa ineficacitate a esenţelor, sau, cu cuvintele romancierului, despre măreţia “netrăitei realităţi”. în felul lui, Ladima este un “mim” sublim, ceea ce anchetatoru lui său, Fred, îi şi trece prin cap la un moment dat: “Totuşi parcă Emilia exagerează… Chiar aşa de pasionant, nu… Scrisorile sunt, aşa cu întorsături de scriitor… Are un aer degajat de om care nu prea pune la inimă. M-aş fi mirat. Sunt probabil scri sori obişnuite pe care ea şi Valeria, din politeţe, le-au transformat în amor mare…” Activitatea lui nu este cum ar părea eros, ci atitudine erotică. (în aceasta constă şi marea frumuseţe a raidurilor cosmice pe care astrul le străbate în poema eminesciană: plenitudinea ritualului erotic, străin oricărei înfăptuiri. Con cluziile de care eroul e conştient şi atunci când i se adresează Doamnei T.: “Doamnă, versurile mele nu v -au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată de dragoste, dar substanţa lor e ra, toată, iubirea aceasta eterată şi otrăvitoare…”). Ultimele cuvinte încredinţate de Ladima unui prieten rezumă în proză replica finală a Luceafărului: “Mi -am dat această viaţă mizerabilă, pentru una infinită…”. O va face cu propria lui mână, anunţând noua nedumnezeire a Hyperionilor moderni.

6. Noua senzualitate

Eroul lui Camil Petrescu pătrunde în cetatea introspecţiei cu resorturi vătămătoare pentru “adevărul sufletesc”. Gesturile lui, ca şi cele ale romancierului, par a fi aceleaşi cu ale tuturor exploratorilor de suflete. Dar cât de departe suntem de buna credinţă şi devotamentul lui Proust pentru silozurile sufletului, în ciuda tuturor similitudinilor de metodă şi regie. Romanele lui Camil Petrescu mimează condiţia romanului psihologic. Aşa cum aflăm dintr-o lapidară însemnare de laborator, ceea ce socotea autorul că trebuie să decurgă din roman este nu certitudine, ci “nesiguranţa oricărei amintiri” . Desenul tehnic al romanului, pojarul lui Ştefan Gheorghidiu ori apetitul spontan al lui Fred Vasilescu pentru retrospecţie pot justifica în parte impresia că ne aflăm în faţa unui proustian. Cu condiţia să nu ne întrebăm niciodată unde ajung şi care este subtextul acestor “preluări” de experienţă. La urma urmei , luate în parte, nici unul din personajele celor două romane nu uimeşte prin noutate şi originalitate. Toate la un loc însă slujesc îndeaproape unei veritabile ambuscade pe care filosoful o organizează împotriva iluziilor literaturii, între care cea psiho logică nu e ultima. Trimiterilor la Saint -Simon, Prevost, Stendhal, Proust, Ii se pot adăuga şi altele (Gide, de pildă), fără ca natura proprie a prozei să apară epuizată. Camil Petrescu acceptă cu seninătate şi uneori cu ostentaţie o anumită modalitate na rativă tocmai pentru a putea infirma mai bine sensurile modelului pentru a -şi putea consacra propriile crezuri. Retroexcursiile lui Fred nu au ca finalitate huzurul memorialistic ca la Proust, ci un deznodământ cu mult mai subtil şi tragic; rupturile de r itm şi interferenţă în scenariul romanului nu sunt rodul memoriei care se răsfaţă, ci opera aproape inchizitorială a autorului. “Lucrez mereu în opoziţie cu ceva”, nu este doar o vorbă ambiţioasă. în Ultima noapte de dragoste… Camil face într-adevăr “roman sentimental”, tocmai pentru a -şi izbăvi eroul de orice speranţă sufletească. în Patul lui Procust pune în mişcare nu mai puţin de patru tipuri de simţire, adevărate volume psihologice, pentru a demonstra cititorului netemeinicia credinţei în emoţie şi fior. Conceptele analizei sunt în general cele tradiţionale, dar ele întâmpină pretutindeni tratamentul pieziş al filosofului. Iată-l de pildă pe Fred, în perioada “contaminării”, descoperind, până la uimire şi dezolare, cât de complicat este sistemul acesta al “relativităţilor în iubire”. Abnegaţia lui de “idealist” în formare se sprijină pe toată erudiţia fenomenologică a autorului care se abandonează complet eseului: “Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte, care te îngheaţă”. Uitând de condiţia lui de scriitor ad-hoc, aviatorul care la începutul romanului primea încurajări de ordin ortografic de la autor, dă acum autorului înalte povăţuiri de tehnică analistă: “te câştigă prin pătrunderea lui nu autorul care prezintă în carte cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanţe considerate aproape secrete, care sunt însă cu atât mai revelatoare, căci garantează ele singure pentru adevărurile generale, de suprafaţă.” (Patul lui Procust). La data când îşi propunea să co recteze în roman vechiul statut al eului, fenomenologul îşi mărturisise deja în teatru dispreţul pentru întreaga raţiune a inimii. “Sunt bolnav, afirmă Andrei Pietraru, anticipându-l pe Ladima. E de fapt o boală a trupului. Dacă printr -un aparat oarecare mi s-ar domoli zvâcnetul arterelor şi potoli bătăile inimii totul s-ar limpezi”. Năzuinţa spre acel “ego pur” ce animă investigaţiile eroului, înseamnă restructurare şi epurare psihică, nicidecum documentare şi colecţie de fapte sufleteşti. Eul este o esenţă primordială şi nu o compoziţie aluvionară: “Va veni o clipă când eurile noastre dezbrăcate de orice, ca la începutul începutului, vor fi faţă în faţă…”, proroceşte discipolul husserlian. Subordonarea fenomenelor psihice celor de ordin cognitiv devine postulat al noului personaj: “Pentru un asemenea per sonaj, decretează autorul, conştiinţa şi intelectual nu sunt epifenomene, ci motive generatoare ale întregii vieţi sufleteşti, care nu e constituită din «elemente» ori «fundamente», intensitatea pasio nală fiind ea însăşi în funcţie de conştiinţă: într -un proces invers deci decât cel socotit normal. Câtă conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă”. Ca urmare, mai evidentă în Patul lui Procust decât în primul roman, intelectualul -erou nu pregetă să infirme cuceririle predecesorilor într -ale adevărului sufletesc, aspirând la condiţia astrului “nemuritor şi rece”. Iată -l pe Fred tăgăduind valoarea oricărei expresii a sensibilităţii: “Prietenii mei cred sincer că n -am inimă… Şi citează cazuri de autentică insensibilitate pe care aş fi dovedit-o adeseori, refuzând de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e că plânsul provoacă în mine o reacţie de mânie şi dezgust… Nu corespunde şi m -am gândit mult la asta- nici unui sentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi sinceritatea emoţiei, sau mai bine între ele şi valoarea simţirii.” Până şi Doamna T. se dovedeş te o sceptică în “eseul” ei despre “nefundamentarea” iubirii: “Poate că (iubirea) e singurul rost al unei vieţi mărginite comune, cum e viaţa noastră. Şi-mi place… dar ştiu că nu durează… că nu corespunde unei realităţi…” Destituirea programatică a valorilor consacrate de romanul psi hologic, destituire întreprinsă cu propriile lui instrumente, nu ne mai dă dreptul să vorbim despre nici un fel de “analist involuntar”. Deosebirea începe din clipa în care concluziile anchetei nu mai fac bună propagandă emoţiei şi vertijului, avertizându -ne asupra infidelităţii oricărui limbaj afectiv. Scepticism cât se poate de “neproustian”, care prin natura lui contestatară îndrumă spre altă generaţie literară decât cea a lui Proust. O generaţie a intoleranţei şi a gra tuităţii, în fruntea căreia Gide face figură de magistru. Nu cunoaştem exact câtă înrâurire poate exista aici, însă spre o atare înrudire ne îndrumă sortilegiul de negaţii ce formează calea izbăvirii lui Ştefan Gheorghidiu, Ladima ori Fred Vasilescu. “Comedia observaţiei”‘ cum excelent sesiza G. Călinescu în capitolul din Istoria literaturii…, jucată cu febrilitate şi tact teoretic, este, de fapt, “comedia vieţii interioare” menită a denunţa deşertăciunea întregului teatru sufle tesc, întreprinderea, canonică şi nicidecum “involuntară”, e izvorâtă din compasiunea filosofului pentru inocenţa scriitorului. Hortensia Papadat-Bengescu spulberase iluzia etică şi manierele romanului, Camil Petrescu contesta orice valabilitate a sensurilor pe care nervul şi celul a le conferă existenţei. Semnificaţia ultimă a acestui proces de autoseducţie se exprimă printr -un paradox: a vedea universul înseamnă a nu discerne. Ca urmare, tămăduirea marilor frământaţi din Ultima noapte de dragoste… ori Patul lui Procust vine din descoperirea că valorile sufleteşti, oricât de subtile, rezumă viaţa, nu o dezvoltă. Concluzia cât se poate de primejdioasă pentru hedoniştii analizei care abia reuşiseră să convingă veacul de rodnicia şi plenitudinea vieţii interioare. “Dar propriu-zis autorul nu dă observaţie observând ci oferă observaţie prin ingenuitatea cu care jucând febril comedia observaţiei se destăinuie pe sine însuşi” (G. Călinescu, Istoria literaturii române…, 1941, p. 659). “Nu e asta”, par a spune în gestul lor de renunţare şi Gheorghidiu, şi Fred, ca şi Andrei Pietraru ori Gelu Ruscanu. În fond, ceea ce s-a schimbat e o chestiune de ierarhie a valorilor umane. Vechea frenezie a plasmei şi a epidemiei a fost înlocuită cu o senzualitate nouă, a valorilor abstracte. Revoluţie care, printr-o rară potrivire, în cazul lui Camil Petrescu e în întregime vocaţie: “Pentru mine, în afară de neliniştea adevărului, această bucurie senzuală a valorilor ascunse, a tradiţiilor inexplicabile a fost o continuă şi îmbolditoare preocupare în artă. Toate lucrările mele au astfel de puncte de plecare”.

(Al Protopescu, Romanul psihologic românesc, Editura Paralela 45, 2000, p. 129-151)

January 26, 2010 - Posted by | Camil Petrescu

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: