Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Bacovia și Eminescu

Imanente eminesciene în constructia eroticii bacoviene

În analiza imaginarului bacovian, criticii au identificat elemente de congruentă cu lirica eminesciană, ajungându-se până la o suprapunere de viziune tematică a celor doi poeti. Astfel Mircea Tomus consideră poetica eminesciană drept sursă originară a perspectivei creatoare a lui Bacovia, “un descendent eminescian si anume poate cel mai fidel,”[1] încât “există între cei doi poeti aproape o identitate de structură, în orice caz mai mult decât o apropiere, identitate ce merge pe linia esentelor. Amândoi apartin spatiului titanic de nuantă luciferică.”[2] Pe aceeasi linie, a definirii imanentelor eminesciene din lirica bacoviană, Nicolae Manolescu[3] vorbeste despre “spiritul decadent al unei sensibilităti, în linii esentiale eminesciene”, iar Ion Negoitescu[4] analizează interiorul obscur al lirismului bacovian prin prisma dezagregării exacerbate a eroticii eminesciene: “Dacă substanta sentimentală a lirismului bacovian este atât de îmbibată de aroma eminesciană, ceea ce se invederează cu cât opera lui Bacovia merge spre destrămare, (…) e fiindcă, de fapt, fenomenul nici nu poate fi considerat ca o întrepătrundere de stări sentimentale, ci pur si simplu înlocuirea sărăciei sentimentale a poetului Scânteielor galbene cu ecourile profunde ale eroticii eminesciene. Astfel transplantat, sentimentul erotic eminescian a suferit o dezagregare ce l-a făcut asimilabil acestui suflet destrămat de nevrozarea tuturor stărilor psihice.”[5] Negoitescu sesizează astfel o transgresiune tematică bacoviană, desfăsurată în cadrele ample ale sentimentului eminescian, nuantând astfel conceptia anterioară a lui A.E.Baconski[6] conform căreia erotica lui Bacovia este asimilabilă celei eminesciene. Autorul eseului Bacovia aduce ca argumente, în demonstratia tezei sale, bacovienele Ca mâine si Ecou de romantă (adevărate reluări ale eminescienei De ce nu-mi vii, dar radicalizate prin acutizarea sentimentului iremediabilului) dar si poemele Regret si Trec zile care prelungesc tonalitătile generice din Pe lângă plopii fără sot.

            În acest context, demersurile de evidentiere a identitătii de viziune erotică între Eminescu si Bacovia l-au determinat pe Nicolae Manolescu[7] să sustină că, în ipostaza de poet erotic, Bacovia este tributar modelului, pe care îl accentuează spre „o lamentatie metafizică hipereminesciană”, căci „rafinatul cu nervii extenuati, stăpânitul de o imagine halucinantă a amorului era în fond un sentimental, aspirant la o dragoste sănătoasă până la elementar.”[8] Angoasa erotică bacoviană, desi nu mai cunoaste evadarea compensatorie în natură sau în spatiul oniric, receptează eminescian înstrăinarea erotică în faza ei paroxistică ce duce la disolutia personalitătii eului, dar si a cuplului: „Vai, si va veni o vreme / Când adormi-vom amândoi / Si-nstrăinati, prin cimitire, / Va plânge toamna peste noi.”(Să ne iubim). Rămâne însă nostalgia acută a identitătii, recuperată la nivelul proiectiilor thanatice ale unei feminităti pierdute: “Si dac-atât a fost…/ S-astept în umbre reci –/ Ajunge să-nteleg…/ Plecată esti pe veci !” (Din liră). De asemenea, ipostaza funerară a erosului repetă tematic mortificarea eminesciană – formă „fictională” detasată de propriul nucleu de identitate: “Vibrau scântei de vis…noian de negru, / Carbonizat, amorul fumega.” (Negru) Acest proces al depersonalizării prin toposul umbrei, recurent în imaginarul eminescian, este amplificat bacovian în formele înstrăinării, inerente, de altfel, paradigmei thanatice a erosului: „Iubita cântă-un mars funebru / Iar eu nedumerit mă mir: / De ce să cânte-un mars funebru…/ Si ninge ca-ntr-un cimitir…” (Nevroză) Criza deplină erotică se traduce bacovian prin pierderea identitătii afective, a sentimentului de apartenentă la primordialitatea cuplului genezic, astfel încât eul rătăceste perpetuu, pierzându-se într-un spatiu ostil originaritătii erotice: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii”; „O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era” (Umbra)

            În acelasi fel, din imaginarul eminescian, se regăsesc la Bacovia, în articulatii obsesionale, viziunea timpului disolutiv si a autoritătii neantului, care directionează erosul spre o vocatie a nihilismului consubstantial. Aderenta bacoviană fată de model implică acum valorizarea valentei descensionale a timpului thanatic, iar Mihail Petroveanu argumentează faptul că temele eminesciene complementare ale regresiunii în timp sau ale retragerii în natură sunt potentate la Bacovia prin negativitatea viziunii poetice până la statutul de lege universală: „Ca si Eminescu, Bacovia are perceptia momentului originar, a golului primordial, în care spatiul si timpul  se  nasc  laolaltă, numai că nostalgiei i se substituie înfiorarea surdă: Eminescu se avântă în cosmos spre lumile siderale, ca si în adâncurile oceanice, încredintându-se cu o egală voluptate în voia elementelor. La Bacovia, toamna si iarna sunt anotimpuri maligne, imaginea lor e stihinică, efectul lor fiind inhibitiv.”[9] Raportate la constructia erosului, dacă timpul dezvoltă o retorică de anihilare a impulsului erotic prin regresivitate concentrică în abisul temporal, elementaritatea spatiului eminescian este transgresată în poezia bacoviană în ”elementaritate negativă”, înscrisă în aceeasi directie eminesciană de constientizare a primordialitătii. În acest cadru, erotica bacoviană devine nevrotică, claustrantă, chiar terifiată de infiltrarea elementelor în spatiul închis al camerei: „Un larg si gol salon vedeam prin draperii, / Iar la clavir o brună despletită, / Cânta purtând o mantie cernită / Si trist cânta, gemând între făclii.” (Mars funebru)

Toate aceste argumente ce evidentiază latente eminesciene în poezia bacoviană l-au determinat pe Mihail Petroveanu să afirme că „puterea de fertilizare a geniului a fost atât de uriasă, încât în succesiunea sa intră si un poet zămislit din altă sământă, ca Bacovia.”[10] 

De-constructia spectrului eminescian în definirea eroticii bacoviene

Unii exegeti sustin însă nevoia unei disocieri tematice a universului bacovian de conexiunile aparente cu poetica eminesciană, între cele două constiinte creatoare stabilindu-se intrinsec o relatie disjunctivă, de excludere reciprocă, deoarece, asa cum afirmă Ion Caraion, „dezgustul de viată, saturările produse de excesul durerii, de incompletitudini si inadaptări multiple, dorul de moarte, ca si reechilibrarea prin repaos si neant par a descinde în poezia bacoviană din aceea a lui Eminescu. Dar morbiditatea e a lui Bacovia, neîncetata zvârcolire ­- a lui Bacovia, excitabilitatea si suspiciunea, dezamăgitoarele spectacole de regresiune, frica de moarte si jeluirea agasantă – toate acestea sunt ale lui Bacovia.”[11] Definindu-se, prin contrast, ca negatie a constiintei titanice, eul liric bacovian rămâne „un Hyperion însingurat, cu aripile arse în tragica alternativă dintre real si ideal.” Acceptând ideea dezvoltată de Matei Călinescu, conform căreia Luceafărul eminescian ar fi ultimul avatar al eroului titanic, eul bacovian nu mai pare a adera la viziunea „fastuozitătii hyperionice”: „Eroul eminescian are suferinta rece a transcendentului, dar secretul eului bacovian, tinând de ordinea existentială si socială, este acela al absurdului iar patosul său dramatic reprezintă o suferintă a contingentului.”[12] Viziunea bacoviană presupune astfel o mutatie calitativă de accent, de la dimensiunea gnoseologică, la aceea ontologică: este o răsturnare valorică intuită de Matei Călinescu, o radicalizare spre anulare a modelului: „Ceea ce este caracteristic lui Bacovia este dorinta de anonimat. Omul singular, într-un univers al cumplitei monotonii si al abrutizării (cum este acel al lui Bacovia), îsi suportă singularitatea cu umilintă, ca pe un destin implacabil, lipsit însă de orice măretie.”[13] 

            În acest context, se poate afirma că poeziei bacoviene îi este specifică ruptura de imaginarul eminescian al oniricului, al iluziei, al misterului transcendent. „Ce îl separă pe Bacovia de viziunea eminesciană stă în faptul că în textul său nu se întrevede redemptiunea nici în viată, nici în moarte, lipsind magicul spatiu compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau univers oniric, cosmos, istorie ori eros. Nici una din principalele fete ale fiintei nu reprezintă pentru poet un remediu: fiinta cosmică e materia plângând, fiinta istorică se înfătisează ca imensă întindere goală, fiinta erotică ratează relatia cu celălalt. Lumea lui Bacovia se arată epuizată de vise, închisă în grota contingentului. Poezia lui Eminescu reflectă eternul codrului, Blaga evidentiază vesniciile încrustate în spiritualitatea satului, în actele creative, aceste experiente lirice plecând de la iluzia, dacă nu a permanentei omului, măcar a unor forme ale lumii, în care fiinta se integrează ca parte a unui cosmos familial. Pentru Bacovia, toate aceste tentative sunt utopii, căci iluzionarea e deviatie de la real si ignorare a vaietului tragic sub care se percepe absolutul. Numirea absolutului constituie cheia poeziei eminesciene, exprimându-se în ideea misterului primordial, a gnoseologiei asumate de fiintă. În schimb, absolutul în viziunea bacoviană se închide în ideea de mineralizare, prin asimilarea metafizicului cu neantul”afirmă implacabil V.Fanache.[14]

            Asumarea incompatibilitătii structurale între poetica eminesciană si cea bacoviană duce implicit la de-constructia specificitătii eminesciene din erotica lui Bacovia, la distrugerea aparentei continuităti vizionar-formale revendicată de unii critici. Asa cum „apropierea lui Bacovia de Eminescu nu s-ar acredita decât în virtutea unor circumstante pe care în fapt văpaia lirismului le consumă, fără o adresă la substanta lirică profund înnoită sub o conjunctură a unicitătii,”[15] tot asa erotica scapă de sub umbra tutelară eminesciană, pozitionându-se distinct sub incidenta angoasei si a spleen-ului. În acest sens, dihotomia celor două modele erotice este subliniată transant si de Nicolae Manolescu, care constată că „la Eminescu, iubirea este o expresie firească a instinctului, fără mari complicări, si de aceea, sănătoasă. Bacovia, care trece zadarnic pe sub ferestre sau bate în geamul stins, e un amant morbid.”[16] Structura „antiromantică” bacoviană comunică sub-textual un mesaj erotic thanatic, în care domină perspectivele „căderii” si ale descompunerii organice, încât poemele „mortii erotice” (Amurg, Decembre, Nevroză, Melancolie, Trudit, Plumb de toamnă, Vals de toamnă) transcriu, la nivelul discursului, imaginea unui „eros monologic”, fracturat de absenta celuilalt. Androginitatea primordială nu mai reprezintă rezultatul căutării erotice a cuplului, care se subordonează obsesiv unei recurente si monotone dialectici a „căderii”.

Lectura paralelă a textelor erotice ale celor doi poeti a permis constatarea incompatibilitătii de viziune, afirmată uneori deosebit de transant: Alexandru Paleologu nu distinge nici o afinitate „între Eminescu si geniul afazic al lui Bacovia, cu obsesiile si nuantele lui insidioase, involuntare”[17] iar Ion Caraion e la fel de categoric atunci când afirmă că Bacovia „denuntă de la un punct încolo poezia eminesciană.”[18] Acest exercitiu al lecturilor paralele demonstrează că apropierea lui Bacovia de Eminescu, provocată de aparente înselătoare, permite evidentierea într-un mod mai eficient a ceea ce reprezintă distanta dintre cei doi la nivelul structurilor de adâncime, potentând inconfundabilul bacovian. Labirintul poetic bacovian nu asimilează structurile eminesciene, ci chiar se desolidarizează de ele, perfectionându-si o dialectică a cunoasterii prin negativitate în care statutul erosului depersonalizat devine imanentă a gândirii poetice.

Pornind de la ideea eului feminin mineralizat si a discontinuitătii cuplului, erotica bacoviană poate fi re-analizată cu consecinte surprinzătoare pentru contextul modernist al creatiei. Se poate observa, în primul rând, că demersul poetic modernist propune o viziune amplificantă a erosului devenit subiect liric autonom, în timp ce erotica bacoviană mizează pe instantele anulării acestuia. Subiectivitatea erotică este anihilată prin chiar ipostazele „punerii sale în spatiu” (acvaticul, aerialul, caloricul sau chtonicul care neantizează). Dacă apelăm la esafodajul teoretic utilizat de Hugo Friedrich în analiza discursului poetic modernist (si centrat în special pe constatarea unei rupturi între eul poetului modernist si eul exprimat în poezia sa, numită depersonalizare[19]), atunci putem surprinde notele esentiale ale clivajului existent între erosul ca reprezentare în lirica modernă si erosul bacovian, ceea ce transează implicit si o irevocabilă distantare fată de modelul erotic eminescian. Cel de-al doilea termen al dichotomiei analizate de Friedrich, eul poetic, (ce devine în analiza noastră, prin transfer, eul feminin bacovian) este diminuat la Bacovia până la disparitie, până la impersonalitatea „eului mineral”: acesta nu mai reprezintă o manifestare explicită de subiectivitate, ci , de multe ori, îi este manipulată doar absenta, ceea ce aminteste de conceptia lui  Dinu Flămând, care vorbeste despre Bacovia ca despre un prim “heterocentrist“ în poezie. În discursul erotic bacovian apare “trecerea de la reprezentarea antropocentrică a eului spre un heterocentrism de factură modernă, dizolvantă.”[20] Depersonalizarea este, asadar, radicalizată până la substituirea relatiei dintre eul feminin din lirica modernă si eul feminin bacovian cu cea dintre eul feminin real si un eu mineralizat, neutru, aproape absent. Angoasa thanatică, sinistrul, claustrarea, nu mai presupun implicarea în trăirea erotică (desi ele sunt trecute la nivelul versului prin filtrul gramatical al relatiei cu persoana a doua): ele nu mai sunt extensiuni “trăite“ ale relatiei erotice, ceea ce ar implica o actualizare a subiectului, ci doar ”înregistrate” ca atare, conform dezideratului „monologic” al eroticii.

În aceste conditii, analizând în continuare imaginarul erotic bacovian prin prisma teoriei lui Hugo Friedrich, „discursul îndrăgostit” bacovian se abate în mai toate valentele sale de la “structura liricii moderne.“ Teoreticianul modernitătii observase că există în poezia modernă un tip special de raportare la idealitate, definit prin formula “idealitătii goale”, unde “telul înăltării nu e numai îndepărtat, ci e si gol, este o idealitate fără continut.“[21] Erotica bacoviană radicalizează si această dimensiune, deoarece, odată cu disolutia omogenitătii ideatice a cuplului, este anihilat / devalorizat si locul său transcendent – idealitatea erotică se transformă în non-idealitate. Acutizarea depersonalizării conduce deci, în cadrul discursului erotic bacovian, la o succesivă acutizare a lipsei de esentă a idealitătii erotice. Poetul nu mai individualizează transcenderea într-un eros idealizat, ci procedează regresiv, eludând orice functie de diferentiere: “Carbonizat, amorul fumega.“ (Negru) Spatiul interior erotic este amorf, claustrant, redus la un numitor comun funebru: peste tot “E miros de cadavre, iubito.“ (Cuptor) Materia inertă completează o aceeasi ipostază dominantă a mineralizării erosului: “Ascultă cum greu, din adâncuri / Pământul la dânsul ne cheamă…“ (Melancolie) Toate acestea anulează ecuatia “idealitătii goale“, substituind-o cu cea a imersiunii progresive în chtonicul thanatic conotat erotic, care nu mai permite nici o relatie cu recuperarea totalitătii cuplului genezic: ”Sunt câtiva morti în oras, iubito / Si-ncet, cadavrele se descompun.” (Cuptor) În felul său specific, reluând ideea obsedant, Bacovia îsi construieste propria dialectică a căderii erotice în statismul materiei.

Se întelege că, în acelasi fel, se poate demonstra cum poezia erotică a lui Bacovia depăseste toate constantele erotice din “lirica modernă“. Tipul special de depersonalizare a erosului pe care l-am descris anterior conduce la neutralizarea formelor poetice ale unui eros alienat. Dacă valorificăm ideea ”Esteticii urâtului“, inaugurată – după Hugo Friedrich – de către Baudelaire prin perceperea urâtului ca “noua << frumusete >>”, si o definim în termenii unui eros mortifer ce apartine  de această estetică, dar incluzând insolit valente ale “frumusetii“, se observă că retorica iubirii capătă la Bacovia o nuantă aparte, care îi modifică fundamental sensul: fată de un eu feminin impersonal, urâtul erotic este înregistrat neutral, conform dezideratelor moderniste ale “descompunerii“ si  ”deformării”erotice, ca date pre-existente ontologic. Din această perspectivă, erotica bacoviană poate fi definită în termeni de neutralizare a constantelor erotice din poezia modernă. Efectele specifice de actualizare ale unei asemenea mutatii devin din ce în ce mai evidente: erosul bacovian este perceptibil ca expresie acutizată a unei experiente erotice radicalizate în sens thanatic.

Comentând imaginarul erotic bacovian, exegetii s-a concentrat doar asupra primelor volume, considerându-le pe ultimele drept rezultatul direct al unei scăderi de intensitate creatoare. Astfel Vladimir Streinu[22] vorbeste despre “istovirea lirismului bacovian”, ca si Mihail Petroveanu[23] care constată la Bacovia ultimelor volume un “complex al epuizării.” Cel mai radical în opinie este Gheorghe Grigurcu[24]: “Spre deosebire de un Rimbaud, care a părăsit poezia, Bacovia s-a lăsat părăsit de aceasta. Constiintă torturantă, atingând un apogeu, a trecut în reversul său. O blândă obnubilare a scrupulului artistic, o inofensivă manie a scrisului versificat l-au împins pe marele poet către o trădare de sine, ca însăsi tăcerea neantului de care era în răstimpuri constient”. Încercând să reabiliteze poezia târzie, Dinu Flămând[25], desi îi constată “materialismul primitiv”, îi recunoaste “un farmec straniu”, produs de un experiment al căutării novatoare.

            În raport cu aceste perspective critice, considerăm că evolutia poeziei erotice bacoviene stă sub incidenta asumării fidele a substantei erotice la nivelul expresiei. Versurile consacrate sentimentului ajung să structureze un flux poetic discontinuu, fragmentat până la pulverizare, prin care disolutia erotică echivalează cu disolutia poeziei însăsi: “Amorul, hidos ca un satir, / Copil degenerat­- / Învinetit, transfigurat / Ieri, a murit în delir.” (Proză) Privită astfel, erotica bacoviană împinge reprezentarea erosului din lirica modernă până la efectul-limită, amplificând o paradigmă poetică a rupturii: ruptură fată de contextul imaginarului erotic modernist si, în acelasi timp, o implicită detasare fată de autoritatea modelului erotic eminescian. Diferenta de specific a imaginarului erotic bacovian constă, astfel, în particularizarea a cel putin trei dimensiuni:

  1. Moartea ca imagine finală, implacabilă, coboară la nivelul faptului banal, deoarece ea se interferează, odată cu începutul existentei cuplului, în toate clipele erosului, neantizându-le. Spectacolul thanatic nu-i este cuplului de îndrăgostiti mai putin apropiat ca spectacolul erotic; dimpotrivă, ambele sunt însumate organic în sfera devenirii partenerilor. Eros si Thanatos se arată la fel de „prozaice” în manifestările lor cotidiene si monotone.
  2. Semnificatia mortiferă a eroticii nu stă doar în caracterul spectacular al mortii, în întâmplarea morbidă din afara eului singular, ci în prezenta mortii chiar în interioritatea cuplului; thanatosul este sesizat în fiecare act erotic. Altfel spus, erotica bacoviană transfigurează moartea în „speciae aeternitatis”.
  3. Cuplul bacovian (feminitatea însăsi, prin particularizare) se constată prins într-un joc între Eros si Thanatos, interpretând continuu un text al agoniei, ambiguu. Încercarea de a se smulge din fatalul între, de a se rupe din opresivul concentrism al existentei erotice este sortită esecului, deoarece Erosul si Thanatosul, alternative ale unicei platitudini, existenta umană, sunt în esentă indisociabile.

 


[1] Mircea Tomus, Cinsprezece poeti, Bucuresti, Editura pentru literatură, 1968, pag. 116

[2] Idem, pag. 117

[3] Nicolae  Manolescu, Lecturi infidele, Bucuresti, Editura pentru literatură, 1966, pag. 64

[4] Studiul lui Negoitescu delimitează clar sferele de influentă sub care se afla, în special în perioada incipientă, creatia bacoviană: Bolintineanu, Macedonski, Eminescu – Scriitori români moderni, Bucuresti, Editura pentru literatură, 1966, pag. 137-153

[5]Idem, pag. 138

[6] A. E. Baconsky, Bacovia în Steaua nr. 1/1956, pag. 83

[7] Nicolae  Manolescu, op. cit., pag. 72

[8] Mihail Petroveanu, George Bacovia, Bucuresti, Editura pentru literatură, 1969, pag.125

[9] Idem, pag. 132

[10] Idem, pag. 134

[11] Ion Caraion, Bacovia. Sfârsitul continuu., Bucuresti, Ed. Cartea Românească, 1977, pag.129

[12] Matei Călinescu, Titanul si geniul în opera lui Eminescu, Bucuresti, Editura pentru literatură, 1966, pag. 69

[13] Idem, Aspecte literare, Bucuresti, Ed. pentru literatură, 1965, pag. 8-9

[14] vezi studiul lui V.Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Cluj, Ed. Dacia, 1994

[15] Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, Bucuresti, Ed. Albatros, 1974, pag. 162

[16] Nicolae  Manolescu, op. cit., pag. 63-64   

[17] Alexandru Paleologu, Simtul practic,  Bucuresti, Ed. Cartea Românească, 1974, pag. 63

[18] Ion Caraion, op. cit., pag. 455

[19]Remarca lui Hugo Friedrich este foarte importantă deoarece „cuvântul liric nu se mai naste din acea unitate a poeziei cu persoana empirică la care aspiraseră romanticii.” (Structurile liricii moderne, Bucuresti, Editura pentru literatură universală, 1969, pag. 33)

[20] Dinu Flămând, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucuresti, Ed. Minerva, 1979, pag. 26

[21] Hugo Friedrich, op. cit., pag. 46

[22] Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol. I, Bucuresti, Editura pentru literatură, 1968, pag.40

[23] Mihail Petroveanu, op.cit., pag. 72

[24] Gheorghe Grigurcu, op.cit., pag. 202

[25] Dinu Flămând, op.cit., pag.80

(articolul aparține Nicoletei Ifrim, De la aderență la ruptură: imaginarul erotic bacovian și modelul poetic eminescian,  în ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA)

March 30, 2010 - Posted by | G. Bacovia

5 Comments »

  1. in articolul Nicolete Ifrim postat pe alt site apar paragrafe luate direct din sursa necitata absolut deloc, ca exemplu autor- Ion Bogdan lefter.

    Comment by d | June 8, 2012 | Reply

  2. Reblogged this on elevsilitor.

    Comment by elevsilitor | January 14, 2014 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: