Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Bacovia și imaginarul arhetipal…

Imaginarul poetic bacovian se circumscrie arhetipalităţii dialectice a căderii, în care componentele imagiste bacoviene se integrează organic mişcării de disoluţie, degradare şi descompunere exercitate constant asupra macro şi microcosmosului bacovian. Premisa de bază a demersului nostru critic este ideea că poeziile se convertesc în tablouri ale căderii din afară şi ale căderii lăuntrice, imagini ale unui univers terorizat de spectrul morţii. În acest sens, criticul V. Fanache constată prezenţa unei feminităţi individualizate, a cărei discursivitate se structurează în trei etape lirice. Prima aparţine unui eu, a cărui dominantă constă în “voinţa de a trăi, sau mai bine, de a nu muri” [V.Fanache, 118], care potenţează accente alienante, salvarea cuplului înscriindu-se ca fapt fundamental al existenţei. În această ipostază primă, singur, indrăgostitul, ca simbol al ieşirii din sine în căutarea identităţii cu celălalt, este “un damnat inghiţit de pustiu” [V.Fanache, 120]. A doua treaptă spre disoluţie a discursului bacovian atestă anularea voinţei existenţiale sub agresivitatea universului în deconstrucţie. Conştiinţa nonapartenenţei dezvoltă o psihologie a cuplului orientată spre resemnare şi neutralitate volitivă, exemplul cel mai elocvent al celei de-a doua trepte a discursivităţii feminine fiind ilustrat de poema Nevroză, care oferă imaginea unei astfel de „iubiri paralizate de spectrul unui doliu irevocabil”: „Neliniştea erotică vine din frica de iminenţa unui doliu care deja a avut loc, de la originea amorului. Ar trebui ca cineva să-mi poată spune: Nu mai fi neliniştit, iubirea voastră e deja pierdută” [V.Fanache, 125]. Ultima etapă ilustrează destrămarea perechii, semnele căderii spre neant egalizându-se în amorfismul plumbului. Centrul imaginar al orientării imaginarului din această categorie este “amorul meu de plumb” (un veritabil termen sinonim cu “amorul meu defunct”), iar existenţa erotică se neuralizează în amorfismul mineral. Urmărind etapizarea discursului erotic propus de către V.Fanache, putem contura o tipologizare a eului bacovian în trei niveluri de existenţă, regăsibile recurent la toate nivelurile imaginarului poetic. Într-un prim nivel ontologic, eul rătăcitor prin exteriorul sinistru vede în imaginea femeii şi a casei locuite de ea salvarea spiritului său agitat, astfel încât viziunea urmează o grupare în vârsta chtoniană a eului său. Spaţiul iubitei semnifică unicul refugiu şi depăşirea circumstanţelor macabre: “In casa iubitei de-ajung, / Eu zgudui fereastra nervos / S-o chem ca să vadă cum plouă / Frunzişul în targul ploios”. (Spre toamnă) “Deschide, dă drumu adorată / Cu crengi şi foi uscate am venit; / în targ o fată tristă a murit, / Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au ingropat-o / Dă drumu, e toamnă-n cetate” (Note de toamnă). Opresivă şi în acelaşi timp contaminantă, lumea exterioară impune retragerea într-un interior protejat, în casa iubitei, dar un spaţiu care se profilează ca aşteptare şi potenţialitate a gestului protector, nicidecum o spaţialitate realizată. Al doilea nivel de fiinţare a femininului transfigurează metamorfozele cuplului într-o succesiune a scenelor interiorităţii, unde, aflaţi impreună, îndrăgostiţii bacovieni resimt tragic nonapartenenţa şi întruzia neantului. Un al treilea nivel ontologic este particularizat de absenţa femininului, înfăţişându-l pe îndrăgostitul bacovian rămas singur, actualizând nivelul poetic al autoironiei şi al proiectării într-un Celălalt ironic: “Dar fără ea, ce suvenir / Spre gânduri triste mă îndeamnă” (Şi toate). Cele trei niveluri de existenţă ale femininului se înscriu în dialectica unei căderi, ce ilustrează regresiunea cuplului bacovian în thanatic. Perechea se regăseşte în suferinţă, în uniunea lui prin moarte, iar comuniunea erotică semnifică descoperirea celuilalt, dar totdeauna revelarea în destrămarea fiinţei iubite a propriei destrămări. Pornind de la schema critică bachelardiană, o astfel de inventariere triunitară descoperă în universul bacovian o reverie a materiei, a elementarului în particular, analizand funcţionalitatea lui în cadrul discursivităţii bacoviene. Astfel, imaginarul bacovian utilizează în structura lirică procedeul însuşirii în sensul transformării creative, operaţie ce determină deconstrucţia întregului spaţiu bacovian: eul utilizează instrumentarul arhetipal al viziunii poetice pentru a provoca disoluţia perspectivei existenţiale, acţionând deci complementar la expansiunea thanatică. Fiinţa nu mai este un sprijin sau un univers compensatoriu ce ar putea atenua nihilomelancolia poetică, ci devine factor întrinsec al disoluţiei universale: viaţa elementelor domină inconştientul poetic, prin sinonimiile sale existenţiale, dictând astfel proteismul universal. Dar este vorba de o reflectare negativă a acestor categorii, conştiinţa poetică rezonand mai ales la negativitatea existenţială, circumstanţială la toate nivelele imaginarului. Simbol al nonexistenţei, acumulând toate sensurile negativităţii ontologice, neantul-plumb, un spaţiu în expansiune, se insinuează treptat în interiorul universului bacovian, mai ales prefigurat de diferitele ipostazieri ale viziunii dominante thanatice, de altfel circumscrise dialecticii căderii în moarte. Simbol izomorf vârstelor căderii eului (materiei întrate în vârtejul degradării ce coasociază imaginile pămantului mineralizat, apei stihinice, aerului mortifer şi calorismului apocaliptic), plumbul simbolizează în poetica bacoviană un cumul de forme involutive, circumscrise abisalităţii regresive, indiferent de actualizarea sintagmatică: „amor de plumb”, „plumb de iarnă”, „plumb de toamnă” etc. Exilul interior bacovian, respingând orice transcendenţă conceptualizată, încorporând dramatismul elementelor pe care le adoptă drept model metaforic, emană dintr-o demonie a individualizării elementarităţii în sensul regresivităţii acestuia. La Bacovia, individualizarea acţionează asupra aerului, negându-i calitatea de verticalitate, transformându-l, de fapt, în ipostaziere a psihismului descensional. Aerul bacovian nu mai potenţează veleităţi cathartice elementare (claritate, luminozitate), ci este utilizat apocaliptic de imaginarul thanatic în tentativa sa de deconstrucţie poetică. În acest sens, Adriana Mitescu descoperă în spaţiul poetic motivul predominant al prăbuşirii, afirmând că „Poezia bacoviană este o singură poezie care încheagă în fragmente o singură metaforă psihologică şi anume metafora fundamentală a căderii” [Mitescu, p. 13]. În mod similar, Ion Simuţ notează: „Surparea lumii insoţită de pierderea propriei identităţi situează viziunea filozofică a lui Cioran şi pe cea poetică a lui Bacovia la locul de intersecţie a două suferinţe: una a poetului care aude <>, alta a filozofului care aude <<şiroindu-i lacrimi prin vene>>” [Apud Opriş, p.11] Se poate constata că metaforele căderii posedă la Bacovia un realism psihologic indiscutabil. Ele dezvoltă o impresie psihică ce marchează inconştientul poetic: teama de a cădea este o teamă primitivă, care exilează individul în propria interioritate, tocmai din dorinţa de a-şi asigura securitatea. Dar, tocmai acest gest al recluziunii metamorfozează imaginarul bacovian într-un plurimorfism al instanţelor căderii. În legătură cu această idee, Gaston Bachelard dezvoltă o teorie a dublei personalităţi umane: personalitatea onirică şi cea raţională care diferenţiază profund existenţa diurnă de cea nocturnă: „Probabil că o altă personalitate, distinctă, cade când noi dormim, o personalitate care are deja experienţa acelei căderi, care are de fapt o amintire despre întâmplări trăite de o rasă din trecut. Amintirea rasială cea mai comună pe care o avem este visul căderii în spaţiu” [Bachelard, p.94]. Eul bacovian, coexistând regimului nocturn al existenţei, poartă imanenţa acestei căderi, generând simultan şi percepţia abisalităţii, dar într-o manieră neutrală ca dat ontologic implacabil. În imaginarul poetic, ipostaza fiinţei se subsumează unui adevăr paradigmatic: lumea este cădere. Alunecarea, curgerea, pierderea de sine în exilare mută, ori în nebunia asumată, toate sunt feţele metaforice ale aceleiaşi căderi, active pretutindeni, ca şi cum ar fi vorba de un numitor simbolizant comun al limbajului: tot ceea ce se verbalizează poetic este exil în şi prin discurs. Este o „cădere vie”, spune Bachelard: este necesar ca „poetul să ştie să comunice diferenţiala căderii vii, adică schimbarea insăşi a substanţei care cade şi care, căzand, în clipa insăşi a căderii sale, devine mai apăsătoare, mai grea, mai eronată” [Bachelard, p.96]. La rândul său, elementarul hidric transcrie un acelaşi pelerinaj al exilului interior bacovian. Prima observaţie care se impune, înainte de a intra în materia propriu-zisă a analizei acvatice, este că Bacovia creează un spaţiu poetic dominat de apele mortifere încât „Congenital, Bacovia este un nordic, fascinat de fecioare pale şi de copleşitoare ninsori, de celeste melodii şi de idile hieratice, denunţând târgul intrat în putrefacţie autumnală şi înecat în demenţiale ape drept numai faţa imperfectă, grotescă a marelui tărâm septentrional.” [Grigurcu, p.198]. Poezia lui Bacovia oferă imaginea exilării diluviene, a potopului care finalizează mortifer recluziunea eului, şi nu cea a vitalizării materiei sub influenţa acvatică, aşa cum apreciase Lovinescu: „Expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia cinesteziei mobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, cinestezie profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede: cinestezie diferenţiată de natura putredă de toamnă, de ploi şi de zăpadă, cu care se contopeşte (…) în ea salutăm, poate, întâia licărire de conştiinţă a materiei ce se însufleţeşte” [Lovinescu, p.226]. Astfel, la Bacovia „Celula vie nu-i altceva decât o aventură, o erezie a mineralului lichid, o negaţie pasageră, intermediară a acestuia. Viaţa apare ca o penibilă evaziune din neant, ca o excrescenţă de celule dureroase ce au luat forma fiinţelor. O conştiinţă tragică luminează acest eşec” [Dimitriu, p.130]. Dar aşa-numitul primitivism, regresiunea poeziei bacoviene spre vârstele dintâi, reconstituirea acelui ocean primordial din care se naşte materia sunt ipostaze, reprezentări iluzorii, poezia lui Bacovia concentrându-se asupra celuilalt pol temporal, asupra încheierii ciclului cosmic, când materia se pulverizează, revenind la stihiile oceanului mortifer: apa nu este deci spaţiul genezei, ci acel „neant substanţial” de care vorbea Bachelard. E vorba deci de acea regresiune ce precedă un nou ciclu, implicit realitatea primară. Ovidiu Papadima afirma în acest sens: „Întreaga atmosferă (…) în care se manifestă chipul lent al poeziei bacoviene, urmărirea lucidă a unui inevitabil scoboraş sfârşit, îi sugerează o idee de a curma suferinţa prin anticiparea vastă a unui final care nu va întârzia: moartea, dispariţia în anonimatul inert al materiei, fantoma unui gând ce rătăceşte obsedant în poezia lui Bacovia” [Papadima, p.52]. Metaforele universului acvatic se situează după semnificaţia lor intrinsecă într-o ordine descendentă, undeva spre capătul duratei şi într-un spaţiu rece, cadru spaţio-temporal propriu exilului disolutiv. Ele se constituie, mai întâi, într-o imagine generală a diluviului, din simbol al fecundităţii convertindu-se într-unul al potopului distructiv, printr-un proces de involuţie. Devenite oglinzi ale inchiderii eului, întinderile spaţiale sunt nişte reflectări ale morţii fiinţei, întrucat ele provin din lacrimile cosmice, mereu în cădere, care sunt, de fapt, izomorfe apei disolutive. Examinând proza Pământ de sânge a lui Edgar Poe, Gaston Bachelard constată calitatea negativă pe care o are motivul hidric. Apa primeşte aici „coloratura de pedeapsă universală, coloratura lacrimilor… Apa din orice loc şi din orice mlaştină apare ca apă mamă a tristeţii umane, ca materie a melancoliei. Nu e vorba de o impresie vagă şi generală; este vorba de o participare concretă. Poetul nu mai visează imagini, el ţinteşte substanţa. Grelele lacrimi aduc în lume un sens uman, o viaţă umană, o materie umană” [Bachelard, p.89-90]. Din acest punct de vedere, eul bacovian exilat în propria interioritate „are destinul apei care curge. Apa este, într-adevăr, un element tranzitoriu. Ea este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pămant. Fiinţa sortită apei este o fiinţă în vertij. Ea moare în fiecare minut, fără încetare ceva din substanţa sa se prăbuşeşte. Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului care străpunge cerul cu săgeţile sale; moartea cotidiană este moartea apei, ea sfârşeşte mereu prin moartea sa orizontală” [Bachelard, p.91]. În cadrul ultimului nivel de semnificaţie al reveriei elementarităţii exilului, eul bacovian conotează obsesiv extincţia sinelui, încadrându-l generic în vârsta chtoniană a exilului său: acum dialectica recurentă a căderii în nonexistenţă ia forma actualizatoare a unor simboluri claustromorfe care vizează în mod simultan atat exteriorul, cât şi interiorul spaţialităţii. Elementul chtonic generează principial simbolismul intimităţii, al reîntoarcerii la sânul său matern, operând şi o transmutare a sexelor – principiul masculin al voinţei devine feminin, un adăpost al repaosului. Dacă descinderea, cum precizează Bachelard, presupune un exil ca spaţiu protector, sugerând arhetipal o actualizare a fiinţei materne, eul bacovian tinde a substitui senzaţia de protecţie cu cea de nesiguranţă în poemele în care elementul chtonian potenţează ambivalent siguranţa maternă cu teroarea extincţiei prin claustrare. Pătrundem astfel în regimul nocturn al imaginii, termenul lui Durand semnificând acceptarea legilor caducităţii: „Antidotul timpului nu va mai fi căutat la nivelul suprauman al transcendenţei şi al purităţii esenţelor, ci în liniştitoarea şi calma intimitate a substanţelor” [Durand, p.207]. Această visare regresivă a teluricului ca element se asociază în poetica bacoviană cu necrofilia, căci mormântul dominat de viziunea macabră a disoluţiei eului devine pentru Bacovia o anihilare simbolică sub paradigma exilului. Iminenta moarte a fiinţei, obsesie necrofilă dominantă la Bacovia, transformă imaginarul bacovian într-un catharsis al mineralului, astfel încât metafora exilului este autochtoniată în simboluri ale spaţiilor închise. Exteriorul, ca spaţiu claustrant al eului, ia aspectul de labirint, iar perspectiva citadină acumulează câteva repere spaţiale: piaţa, târgul, strada, parcul, periferia şi cimitirul. Spaţiul exterior, indiferent de configuraţia lui, provoacă neliniştea erotică, dezolarea şi apare scindat, dilematic, amestecat, în care formele tipice şi-au pierdut individualitatea, iubirea însăşi stând sub semnul marginalului şi al tranzitoriului. Pustiul şi golul sunt cele două metafore folosite de Bacovia pentru a desemna vidul exilului din spaţiul citadin. Sub toate ipostazele, specifice existenţei sunt căderea în gol şi pierderea în pustiul exilant sau chiar readucerea eului într-o casă-cavou, lipsită de viaţă şi iubire. Relaţia conştiinţă-lume cu sugerarea similitudinii de destin îşi află la Bacovia un mod de tratare asemănător cu al lui Mallarme. La poetul francez, după cum remarcă Hugo Friedrich, „conştiinţa de sine sau dialogul interior sfarşeşte prîntr-o identificare cu lumea exterioară. Peisaj şi conştiinţă nu diferă decât prin aceea că unul il exprimă pe celălalt. Graţie peisajului, conştiinţa se recunoaşte” [Friedrich, p.109]. Dar, exilul spaţial bacovian transformă radical oraşul şi metamorfozele citadinului într-un topos al claustrării absolute, o virtuală incintă mortiferă, expresie a iremediabilei căderi în amorfismul interiorităţii, asumandu-şi, în acelaşi timp, şi calitate de axis mundi a citadinismului mortifer. În acest context de idei, exilul interior bacovian acutizeză senzaţia izolării simboliste, pană la extreme, congurand, conform pelerinajului mortifer al elementarităţii, un traseu regresiv al căderii, o simbolică recluziune progresivă spre cavernele interiorităţii şi depăşind astfel autoritatea modelului simbolist.

Referinţe bibliografice 1. Bachelard, Gaston, Apa şi visele, Bucureşti, Ed. Univers, 1999. 2. Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Ed. Univers, 1999. 3. Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iaşi, Ed. Junimea, 1981. 4. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2000. 5. Fanache, V., Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Cluj, Ed. Dacia, 1994. 6. Friedrich, Hugo, Structurile liricii moderne, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1969. 7. Grigurcu, Gheorghe, Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, Ed. Albatros, 1974. 8. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973. 9. Mitescu, Adriana, Imagini şi materie poetică bacoviană, în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 2/1972. 10. Opriş, Tudor, Actualitatea lui Bacovia, Prefaţă la George Bacovia. Poezii, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Rai, 1999. 11. Papadima, Ovidiu, G. Bacovia (simple note), în Convorbiri literare, nr. 6/1934. 12. Paz, Octavio, Dubla flacără. Dragoste şi erotism, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998.

(Nicoleta IFRIM, Valențe ale imaginarului arhtipal în discursul poetic bacovian. Reconfigurări ale modelului simbolist, în Intertext 1-2, 2008)

April 15, 2010 - Posted by | G. Bacovia

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: