Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Dramaturgia blagiană – câteva aspecte

Dramaturgia lui Blaga împinge la limită alunecarea omului blagian din sfera marcată de divin şi sacru într-o zonă inter­mediară a lucifericului devenit în cel mai înalt grad demonic. Perspectiva sofianică dinspre transcendent spre omul care as­piră la el este substituită printr-o perspectivă adânc interio­rizată de la eu spre adâncimile tulburi, magmatice, ale sine­lui. E o descindere, hipnotică, în tărâmul „şi mai ascunsului” în care se arată rădăcinile fioroase ale inconştientului. „Acolo în rădăcină, spune Blaga în unul din aforismele sale, e marea sete şi pasiune. Acolo e locul secret al productivităţii. De acolo se pun în mişcare sevele. Evadând în metafizică, s-ar putea afirma că «rădăcinile» Lucrurilor sunt mai demonice decât Lucrurile”. Mustind în străfunduri htoniene, sevele nu sunt hrănitoare, lustrale, ci otrăvitoare, letale; aşar, în definitiv, ca esenţe amare ale abisului (ontologic). Sub zodia lor fiinţa este cuprinsă şi covârşită ca de un vârtej, ca de o nebunie, ca de un somn narcotic sublunar.

Este absolutul întors al adâncurilor pământului ce lucrează tainic în fiinţă, într-o cameră obscură în care materialele foto-sensibile ale sufletului mai păstrează doar imaginea luminii, doar semnele ei amintitoare. Absolutul are deci aspectul unui întuneric infinit care învăluie, învărtejeşte, înnebuneşte spiri­tul, în această învolburare inconştientă se exercită — irezis­tibil — însăşi fascinaţia Morţii, fiinţa blagiană fixându-se pe o intraverticalitate tragică.

Ea se mişcă, acum, într-o zonă mediană situată între zei şi eroi. Este o zonă a însuşi demonicului.

Marele Anonim, căutat şi revelat cu fervoare, îşi părăseşte fixitatea lui imuabilă, locul menit în cerurile înalte şi îşi re­începe lucrarea divină a plăsmuirilor lumilor. Este un Dum­nezeu în acţiune, muncind spornic întru creaţiune, adică un Demon. Schimbarea zodiei se face nil doar în planul ordinii cos­mice, ci bineînţeles şi în acela — răsfrânt — al fiinţei demoni -zate. Ieşirea lui Dumnezeu din sine, jocul lui cu sine, imitarea actului său fundamental — zidirea universului — înseamnă, la această etapă, instaurarea stăpânirii Daimonionului. Nu spu­nea însuşi Blaga, în microeseurile sale despre Goethe, că în zodia paradoxalului are loc tocmai această substituire hazar­dată, dincolo de ordinea logicului? „Dumnezeu e organic, câteo­dată paradoxal manifestat în contradicţii. Când e paradoxal, Goethe preferă să-1 numească «demon». Dumnezeu, întrucât are posibilitatea să iasă din sine, să lupte cu sine, să se joace cu sine, încercând imposibilul, devine Daimonion”‘ (Opere, ed. D. Blaga, voi. 7, p. 302).

Căderea ontologică e foarte firească, deoarece, consubstan­ţial Demiurgului, poetul este logic să fie, la ora situării sub pragul conştiinţei, şi sub influenţa irepresibilă a iraţionalului din ascunzişuri, consubstanţial Daimonionului. Neputinţa opu­nerii forţei irezistibile a adâncurilor obscure ne trimite la ne­putinţa rezistenţei în faţa stihiilor Dumnezeului descătuşat al începuturilor sau la imposibilitatea de a reţine arătatul lămurit în sfera lucifericului. Nu ştiu ce-ui are acum efectele narcotice ale neantizării fiinţei, ale ecstaziei negative. „Demonicul e oare­cum entitatea absolută, impersonală, a vrăjii magice, când se manifestă” (Ibidem, p. 339).

Blaga se resimţea „existenţă creatoare” şi avea conştiinţa inebranlabilă a acesteia, întreaga sa operă fiind alimentată din ea; este firesc, prin urmare, să poarte pecetea demonicului ca pe un blazon de nobleţe. Existenţe creatoare sub zodia aceluiaşi joc demonic cu sine, ce-1 reproduce în fond pe cel al Demiur­gului ieşit din propria fixitate cerească, sunt şi personajele dramatice blagiene care aduc accente paroxistice comporta­mentului fiinţai al eului liric. Am putea spune, mutatis mu-tandis, pornind şi de la consideraţiile lui Blaga despre Goethe, că, dacă în poezia sa apare mai cu seamă o anatomie a spiritului (operată intempestiv în cheia paradisiacului zgomotos, sau calm în regimul mioriticului), în dramaturgie se impune o fiziologie a puterilor energetice, iraţionale, în virtutea cărora aparatul psihic se declanşează şi „creează”. Sonda e coborâtă în substraturile cele mai adânci ale conştientului, în însăşi substanţa magmatică a spiritului. Este o corespondenţă tacită, la Blaga, între increatul cosmic şi increatul psihic, între crip­ticul şi fanicul fenomenologic şi cripticul şi fanicul sufletesc. Stihiile Cosmosului se sublimează în puterile ascunse ale incon­ştientului. Psihismul cosmic tronează, în dramaturgie, cu mai multă autoritate decât în poezie sau, mai bine-zis, cu mai multă evidenţă fiziologică, Adâncurile obscure sunt scoase la suprafaţa, se expun ostentativ vederii, spiritualul cedează locul bio­logicului, glasului sângelui, viului supus voinţelor oarbe sub semnul unei vrăjitorii universale.

Înstăpânirea puterilor ascunse nu înseamnă, însă, limitare a actelor eului, ci tocmai o provocare a lor, căci omul blagian, ca existenţă creatoare, se îndărătniceşte în opunerea sa, ceea ce nu stârneşte decât o demonizare progresivă, nu una închisă autarhic în sine, în propria-i negativitate. Demonicul blagian e deschis, spornic, provocator de noi zări interioare ce îl fac şi mai productiv şi mai capabil de creativitate. în ultimă instanţă, puterile ascunse sunt sublimate, fie şi cu preţul jertfei, în puteri ale creaţiei.

Semnificaţia operei dramatice a lui Blaga ni se relevă sub două aspecte complementare: acela al replăsmuirii în sens mi­tic a genezei, lumea apărând cu toate atributele ei divine-demonice iniţiale, şi acela al asumării tragice a actului conver­tirii iraţionalului în creaţie. Anume prin aceasta conversiune poetul şi personajele care îi sunt alter ego-uri evidente devin cu adevărat existenţe creatoare.

Este adevărat că personajele blagiene apar ca întrupări ale adâncurilor — freudiene, să le zicem; nu mai puţin adevărat este că deasupra lor rămâne Cerul înalt al transcendentului căutat, fapt observat de Ion Barbu într-o scrisoare trimisă autorului Faptei (Ivanca): „Ce să-ţi spun că iubesc mai întîi? Imanenţa fantasticului în real? E de o tehnică şi intuiţie mai presus de comentariu. Unele din paginile dumitale mi-au dat fiorul celor mai stranii pagini din Dostoievski. Invenţiunea orologiului care bate orele în răspăr? Arătarea Ivancăi (Siegirid femeiesc înroşit la păr a scuipat spre acel loc de groază din canalele Sângelui?) Din motive personale iubesc în piesa dumitale cu predilecţie altceva. Ştii ce? Fundalul de albastru înalt şi spiritual care dominează de dincolo de uşe şi fereastră cămara pictorului” (citat apud Opere, ed. George Gană 1986, voi. 3, p. 594—595).

Albastrul înalt şi spiritual apare hipostaziat în dramaturgia lui Lucian Blaga. Adesea el este coborât prin «sacralizarea lumii, Zamolxe fiind de fapt ipostaza semiterestră, semizeiască a unui Dumnezeu orb care-şi depăşeşte înfrângerile şi care-şi asumă povara divină pe cărări străbătute printre spini. Statuia pe care i-o ridică poporul şi pe care tot el o sfarmă nu-i decât simbolul unui Dumnezeu revelat şi pierdut din nou, ca şi în Poemele luminii. Arca lui Noe replăsmuieşte o lume preistorică în care răul abia se înstăpâneşte prin revenirea lui Nefârtate, adică a principiului răului şi haosului ce demonizează totul. Piesa este o dovadă a felului în care potopul ca forţă iraţională răvăşeşte o aşezare (aici românească) cu „viaţa mai veche de­cât istoria omenească şi în atâtea privinţe mai presus de orice «istorie»-“, după cum preciza însuşi Blaga. Subiectul „cosmic” trădează aceeaşi aspiraţie blagiană spre o replăsmuire a lumii sub semnul pozitiv al lui Dumnezeu şi cel negativ al Diavolu­lui, care în piesă zădărniceşte clădirea arcei lui Noe, aceasta reuşind totuşi să construiască corabia mântuitoare cu ajutorul unei toace miraculoase. Noe reiterează, astfel actul temerar al convertirii forţelor demonice în creaţie, înfăptuită tragic de Meşterul Manole. în ambele cazuri avem de a face cu un mit al clădirii prin valorificare în pozitiv a forţelor demonice. Anton Pann, care încheie creaţia dramatică blagiană, impune de asemenea un personaj care transformă „prăbuşirea şi pără­sirea în care cade” în prilej de înălţare spirituală prin trăiri morale şi spirituale superioare, prin creaţie stăpânită de de-monia jocului, glumei, a sophiei suferinţei, patimei înalte: „M-am dăruit. . . Am îndrăgit patima. . . mi-a plăcut jocul. . . în străfund n-am cunoscut decât suferinţa. . . Gluma şi râsul meu au scânteiat câte-o clipă peste un adânc de tristeţe. . . S-a întâmplat nu arar să-ncerc o aventură sau alta, stăpânit am fost totdeauna numai de suferinţa iubirii unice, care-mi devenea de neîndurat. . .” Anton Pann, se zideşte cu „nebunia” lui, ca jăraticul „inimii arse*, cu suferinţa ce curge ca nămolul, în propria operă. Anton Pann, Avram Iancu din piesele cu aceleaşi nume, Radu din Cruciada copiilor sunt personificări ale forţelor ancestrale ale unor chemări din adâncuri, sunt fiinţe ce răspund prompt la semnele pe care le întrezăresc în timp, pe ceruri, în cetăţi şi biserici. ,,O gură a umblat pe la uşi şi m-a chemat, şi un ochi s-a oprit singur deasupra mea şi mi-a clipit*, mărturiseşte Radu, copilul care, luminat de o patimă înaltă, de a se opune păgânismului, caută drumul spre Nazaret.

Personajele blagiene intră, prin însuşi datul lor organic, în cercul de vrajă magică a demonicului, care este, esenţial-mente, un cerc tragic. Atraşi irepresibil în câmpul lui de iradiere vrăjitorească, nu mai iese chiar asupra-destinului. Sunt, în majoritatea lor, nişte posedaţi, nişte „nebuni”, nişte introvertiţi ascultând de voci şi îndemnuri lăuntrice, de vreri care traduc de fapt „o altă vrere, cu mult mai mare” ce „se ţese, singură, trudnică şi neînţeleasă”.

Meşterul Manole nu doar intră în acest cerc arhetipal, viaţa fiind, după credinţa lui, un „cântec al obârşiilor şi al sfârşiturilor în neschimbarea aceluiaşi cerc”, ci îi atrage în el şi pe ceilalţi nouă zidari şi pe soţia Mira, imolată până la urmă. Calfele lui sunt transferaţi din „cercurile strâmte” ale preocupărilor lor profesionale în actul unei clădiri de biserică ce întrece puterile lor (e constatarea celui de-al Nouălea Zi­dar). Manole îi cheamă, evident, la o realizare de excepţie, în „lumea harului”, îi încadrează în „cea mai grea, cea mai tristă, mai fără noimă, tulburătoare din toate poveştile pur­tate vreodată de vânt”, într-o faptă capabilă să reziste forţelor distructive, într-un „vârtej”, într-o „învârtire”, într-o auială din noaptea de început sau noaptea de sfârşit. Meşterul Ma­nole e voinţa ca atare, demonizată în cea mai înaltă măsură şi măreţia sa tragică consistă în această demonică înfruntare a puterilor răului, destinului, iraţionalului. Demoniei Creato­rului suprem i se răspunde printr-o demonie a creaţiei, tradusă într-un corespunzător delir al îndemnurilor verbale, al tiradei îmbărbătătoare şi întemeietoare de nădejde în izbândă: „Zoriţi, zidari! Că Manole nu are răgaz! Cu sârg, băieţi! Copiii şi aju­toarele! Pe scări, fără preget, unul peste altul! Copii, daţi cărămizi! Fiecare cărămidă — o carte ridicată cu două mâni în .sus, cartea veştilor rele şi bune. Că e mult rău aici, dar poate nici binele nu lipseşte. Binele abia îl ghicim, răul din adânc îl simţim”. Această invocare a cărţii de veşti bune şi rele este o mărturie în plus al credinţei blagiene în puterea sublimată în creaţie a demonicului. Cărămizile sunt cărţi, în viziunea lui Manole, clădirea zidită apărând, astfel, ca un templu al veşti­lor rele şi bune pus sub semnul unităţii demonice armoniza­toare. Urmează îndemnul de a săvârşi, goethean, fapt care să sfideze puterile negativului: „Zoriţi, băieţi, sporiţi zidari! Lu­mea urnită spre noi de mirarea jertfei să plece copleşită de-nfăptuire. Dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puţin frumoasă; dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin semn de ame­ninţare ridicat de oameni împotriva puterilor. Din zori până-n apus, fiecare la loc, trupul cu păcatele în muncă şi foc! Prop­tiţi temeliile către miază-noapte, de unde ne-au venit surpările şi deznădejdile. Vom face turle, vom pune cruci! Unul pentru altul să fiţi îndemn, nu piedică! Tu de ce te-ai oprit? Tu unde te duci? De ce zăboveşti?” îndemnându-i pe alţii la în-făptuire, Meşterul Manole se auto-îndeamnă la jertfire, mântuindu-se de „vina* sa pentru imolarea soţiei sale Mira şi punând capăt vaierului care se aude în zid. Artistul îndepărtat de operă şi supus acesteia ca „o netrebnică unealtă” se sinucide spre a o întâlni — în moarte — pe Mira, închizând, după cum observă şi George Gană, cercul existenţial al iubirii lor.

Demonicul mântuie într-un fel, la Blaga, lucifericul de ne­putinţă în faţa cenzurii transcendente, în faţa ascunderii pro­gresive a sensurilor; el opreşte elementele ostile prin demonia — aţâţată provocator — a creaţiei şi creatorului posedat de flacăra iraţională a acesteia.

Demonicul aduce, totodată, şi liniştea mioritică impusă de certitudinea înfrânării, fie şi pentru un moment, a puterilor ascunse. Blaga ne încredinţează, printr-o nouă descindere în orizontul misterului, că demonicul ţese mai bine în locul nos­tru destinul, scutindu-ne, în spiritul mioritismului funciar ce-1 avem sădit în fiinţă, de un efort de conştiinţă.

 (M. CIMPOI, Lucian Blaga. Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997)

November 21, 2010 - Posted by | L. Blaga

1 Comment »

  1. Dragos, faci o treaba foarte utila si buna!

    Comment by Elena | December 3, 2010 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: