Saituldeliteratura's Blog

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Lucian Blaga – Geneza metaforei (metafore plasticizante și metafore revelatorii)

„Stilul” unei opere de artă, sau al unei creaţii de cultură, mani­festă multiple aspecte, dintre care unele cel puţin posedă desigur o profunzime şi un sens „categorial”. Aceste aspecte categoriale sunt de natură orizontică, de atmosferă axiologică, de orientare, de formă. Ne-am ocupat cu această lăture a creaţiei de artă, sau de cultură, pe larg în Orizont si stil. Ce rămîne incă de spus în aceeaşi linie de idei va urma mai tîrziu, cu atît mai mult cu cit suntem pîndiţi de surprize, unele de deosebită însemnătate pentru filosofic în general, iar altele de o înaltă semnificaţie meta­fizică. Dar înainte de a despărţi negurile, în care locuiesc surpri­zele, găsim necesar să extindem consideraţiile noastre si asupra unei alte laturi a creaţiei. Cert, aspectele stilistice nu istovesc creaţia. O operă de artă, şi în general o creaţie de cultură, mai au în afară de stil şi o „substanţa”. Va trebui să facem aşadar, si pentru moment, abstracţie de stilul, ce-l îmbracă această substanţă, şi să ne întrebăm ce particularităţi prezintă substanţa însăşi, sub înfăţişarea ei cea mai generică. De substanţa unei opere de artă, a unei creaţii de cultură, ţine tot ce e materie, element sen­sibil sau conţinut ca atare, anecdotic sau de idee, indiferent că e concret sau mai abstract, palpabil sau sublimat. Să anticipăm puţin: spre deosebire de substanţa lucrurilor reale din lumea sen­sibilă, substanţa creaţiilor nu posedă o semnificaţie şi un rost prin ea însăşi: aici substanţa ţine parcă totdeauna loc de altceva; aici substanţa este un precipitat, ce implică un transfer si o conju­gare de termeni, ce aparţin unor regiuni sau domenii diferite. Substanţa dobîndeşte prin aceasta aşa-zicînd un aspect „meta­foric”.

Anticipaţia noastră e menita să stîrnească unele nedumeriri. Cititorul va da din umeri si va întreba numaidecît: „Bine, dar metaforicul nu ţine de stil?” Nu este oare capitolul despre metafore unul din cele mai importante în toate manualele de „stilistică”, care au ieşit din teascurile tiparniţelor de pretutindeni? Nedume­rirea e psihologic justificată, dar formularea ei e chemată doar prin puterea unei obişnuinţi consacrate. Ne vom strădui în cele ce urmează să legitimăm şi celălalt fel de a vedea lucrurile.

înainte de a lărgi semnificaţia metaforicului, să analizăm puţin metaforele în accepţie obişnuită; să ne limităm la metaforele, care se realizează cu mijloace de limbaj1. Deosebim două grupuri mari sau două tipuri de metafore:

1. Metafore plasticizante.

2. Metafore revelatorii.

Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul lumii, date închipuite, trăite sau gîndite. Apropierea între fapte sau transferul de termeni de la unul asupra celuilalt se face exclusiv în vederea plasticizării unuia din ele. Cînd numim rîndunelele aşezate pe firele de tele­graf „nişte note pe un portativ”, plasticizăm un complex de fapte prin altul, în anume privinţe asemănător, în realitate nu plasti­cizăm un fapt prin alt fapt, ci expresia incompletă a unui fapt prin expresia altui fapt. E de remarcat că metaforele plasticizante nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare al faptului, la care ele se referă. Metaforele acestea sunt destinate să redea cît mai mult carnaţia concretă a unui fapt, pe care cuvintele pur descriptive, totdeauna mai mult sau mai puţin abstracte, nu-l pot cuprinde în întregime. Adevărul e că cuvintele sunt aşa de anemice, încît ar fi nevoie de un alai infinit de vocabule, esenţiale şi de specificare, pentru a reconstitui cu mijloace de limbaj faptul concret. Metafora plasticizantă are darul de a face de prisos acest infinit alai de cuvinte. Metafora plasticizantă are darul de a suspenda un balast, ce pare inevitabil, şi de a ne elibera de un proces obositor şi nes-fîrşit, pe care adesea am fi siliţi să-l luăm asupra noastră, în ra­port cu faptul si cu plenitudinea sa, metafora plasticizantă vrea să ne comunice ceea ce nu e în stare noţiunea abstractă, generică, a faptului. Expresia directă a unui fapt e totdeauna o abstrac­ţiune mai mult sau mai puţin spălăcită, în aceasta zace deficicienţa congenitală a expresiei directe. Faţă de deficienţa expresiei directe, plenitudinea faptului cere însă o compensaţie. Compen­saţia se realizează prin expresii indirecte, printr-un transfer de termeni, prin metafore. Metafora plasticizantă reprezintă o teh­nică compensatorie, ea nu e chemată să îmbogăţească faptul, la care se referă, ci să completeze si să răzbune neputinţa expresiei directe, sau, mai precis, să facă de prisos infinitul expresiei directe. Când se întîmplă să vorbim despre „cicoarea ochilor”, ai unei anume persoane, nu facem decît să plasticizăm o expresie virtual infinită pentru coloarea un or anume ochi. Metafora nu îmbogăţeşte cu nimic faptul în sine al acestor ochi, dar răzbună anume insufi­cienţe ale expresiei directe, care ar începe bunăoară cu epitetul „albaştri”, si s-ar vedea nevoită să se reverse într-o acumulare de adjective, pe cît de nesfîrşită, pe atît de neputincioasă. Metaforele plasticizante nasc din incongruenţa fatală dintre lumea concretă si lumea noţiunilor abstracte. Din setea de a restaura congruenţa între concret si abstract, se recurge la metafore plasticizante. Metafora plasticizantă ţine aşadar loc de concret în ordinea abstrac­ţiunilor. Omul, silit, prin propria sa constituţie spirituală, să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracţiuni, ceea ce soli­cită un proces infinit, îşi creează un organ de redare indirectă, instantanee, a concretului: metafora. Metafora, în această formă a ei, încearcă să corecteze, cu un ocol, dar cu imediat efect, un neajuns constituţional al spiritului omenesc: dezacordul fatal dintre concret şi abstracţiune, dezacord care altfel n-ar putea să fie simetrizat decît în schimbul unui penibil balast adjectival. Nu exagerăm deci întru nimic afirmînd că metafora plasticizantă a trebuit să apară în chip firesc chiar sub presiunea condiţiilor consti­tuţionale ale spiritului omenesc. Finalitatea metaforei, ca organ, e în adevăr minunată. Metafora plasticizantă reprezintă o reacţi-une finalistă a unei constituţii împotriva propriilor sale neajun­suri structurale. Ea e o urmare, sub unghi finalist, inevitabilă a unei constituţii, şi deci intr-un sens contemporană cu ivirea acestei constituţii. Metafora plasticizantă nu are o geneză în înţeles istoric si nu se lămureşte prin împrejurări de natură istorică. Geneza metaforei plasticizante e un moment nonistoric, care ţine de geneza constituţiei spirituale „om” ca atare. Metafora plasti­cizantă n-are un aspect dictat de necesităţi temporale, de exigenţe, care pot să se declare şi pe urmă să dispară. Metafora tine defini­tiv de ordinea structurală a spiritului uman. Descrierea, analizaşi explicarea ei fac împreună un capitol de antropologie.

Nu lipsesc natural încercările de a se aduce geneza metaforei în legătură cu ivirea unei anume mentalităţi cu totul particulare şi trecătoare în evoluţia omenirii. Astfel s-a afirmat bunăoară ca metafora, în semnificaţia ei de expresie indirectă, ar fi condiţionată de apariţia conştiinţei magice, care pune sub interdicţie anume obiecte (tabu). Populaţii de mentalitate tabuizantă opresc şi re­fuză numirea directă a anumitor obiecte sau fapte, de la care ar putea să emane efecte nedorite, fiindcă numele însuşi, cuvtntul, designarea, fac parte, după concepţia magică, din obiectul pe care ele îl exprimă. Anume cuvinte, expresii vor fi astfel supuse unei sacre oprelişti. Cum omul, integrat fiind într-o societate, ajunge totuşi inevitabil în situaţia de a vorbi despre aceste obiecte, fiinţe, lucruri, se recurge, pentru ocolirea pericolului inerent cuvîntului, la circumscrierea sau denumirea metaforică, indirectă, a obiec­tului tabu. Mentalitatea magică, tabuizantă, cu inerentele ei inter­dicţii de a numi diverse obiecte sau fiinţe, îşi are paralela, atenu­ată puţin, în sfiala ţăranilor noştri de a rosti numele fiinţelor mitologice sau reale, rele şi primejdioase. Cînd ţăranul nu îndrăz­neşte să numească pe Diavolul altfel decît „Ucigă-l toaca”, sau „Gel de pe comoară”, sau ursul din pădure „Moş Martin”, el e desigur vag stăpînit de îngrijorarea că rostirea numelor adevărate ar putea să stîrnească numaidecît apariţia reală a acestor fiinţe. Ţăranul preîntîmpină primejdia prin întrebuinţarea unor nume., care sunt în fond tot atîtea eufemisme metaforice. Metafora posedă anume darul de a arăta obiectul, fără a face parte din aura şi sub­stanţa lui magică. Omul stăpînit de mentalitatea magică recurge la metafore, din instinct de autoconservare, din interesul securi­tăţii personale şi colective. Pentru mentalitatea magică, metafora nu mai este aşadar simplă metaforă, ci armă de apărare şi un reflex preventiv, împrejurarea aceasta ar fi trebuit să dea puţin de gîndit teoreticienilor, care cred că obiectul tabuizat şi respec­tarea lui ca atare ar duce chiar la geneza metaforei, şi că mentali­tatea tabuizantă ar fi astfel condiţia prealabilă a metaforei. Această teorie leagă originea metaforei de calitatea magică a obiecte­lor tabu şi a denumirii lor, adică de o treaptă precisă şi efemeră în evoluţia mentalităţii umane, iar nu de constituţia spirituală permanentă a omului, despre care am vorbit, mai sus. Geneza metaforei ar fi o problemă de sociologie sau de istorie, iar nu de antropologie. Nu vom contesta ipotezei o anume vrajă, dar nu credem ca ea să reziste analizei critice. Sunt argumente decisive, care trec peste ea cu greutate de tăvălug. Elementele, care supravieţuiesc cadavrului, îşi găsesc uşor întrebuinţarea în altă conste­laţie teoretică. Departe de a condiţiona naşterea metaforei de men­talitatea tabuizantă, suntem mai curînd dispuşi să inversăm rapor­tul, în adevăr mentalitatea tabuizantă presupune existenţa prealabilă a modului metaforic. Şi iată de ce. Omul trăind într-o societate nu poate să nu vorbească despre obiectele tabu. E constrîns la aceasta de viaţă si de realităţi. Vorbirea despre sau alu­ziile la obiectele tabu i se impun necontenit. Noi credem în conse­cinţă că aceste obiecte sau fiinţe nu ar fi devenit niciodată „tabu”, dacă omul nu ar fi fost învestit din capul locului cu posibilitatea de a le numi indirect, metaforic. De abia putinţa prealabilă a omu­lui de a designa obiectele prin circumscriere metaforică a făcut, la dreptul vorbind, posibila tabuizarea obiectelor, şi cu aceasta interdicţia de a le spune pe nume. Altfel tabuizarea ar f i însemnat im lux incredibil si un balast incomensurabil atît pentru biata fiinţă umană, cit si pentru societate. De altfel mentalitatea magică a tabuizării nu lămureşte nici unul din aspectele esenţiale ale mo­dului metaforic, ca proces spiritual. Momentul tabuizării preface doar metafora în reflex preventiv şi duce cel mult la anume exa­gerări, calitative şi cantitative, ale modului metaforic. Socotim deci modul metaforic o condiţie prealabilă pentru ca mentalitatea magică a tabuizării obiectelor să poată în genere să ia fiinţă, iar tabuizarea unor obiecte poate cel mult să altereze modul metaforic deja existent. Mentalitatea tabuizantă cu tendinţa ei de a ocoli cît mai tare obiectul tabu va folosi îndeosebi metafore obscure, de analogie depărtată. La fel mentalitatea tabuizantă va spori uzul, frecvenţa modului metaforic, dar nu explică cîtusi de puţin geneza ca atare a modului metaforic.

Există însă, după cum precizam la început, şi un al doilea tip de metafore, „metaforele revelatorii”. Cîtă vreme metaforele tip I nu sporesc semnificaţia faptelor, la care se referă, ci întregesc expresia lor directă, cuvîntul ca atare, metaforele tip II sporesc semnificaţia faptelor însile, la care se reîeră. Metaforele revela­torii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui „mister”, prin mijloace pe care ni le pune la îndemînă lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară. Cind de pildă ciobanul din Mioriţa numeşte moartea „a lumii mireasă” si pieirea sa „ o nuntă”, el relevează, punînd în imaginar relief, o lăture ascunsă a faptului „moarte”. Metafora îmbogăţeşte în cazul acesta însăşi semnificaţia faptului, la care se reîeră, si care, înainte de a fi atins de harul metaforelor în chestiune, avea încă o înfăţişare de taină pecetluită. Cînd ciobanul spune: am avut nuntaşi brazi şi păltinasi, preoţi munţii mari, păsări lăutari, păsărele rnii, şi stele făclii, faptele, asupra cărora se revarsă avalanşa de metafore, constitu-iesc întreaga „natură”. Prin metaforele rostite, aceasta dobîndeşte o nouă semnificaţie: parcă natura întreagă devine o „biserică”. Se poate spune despre aceste metafore, că au un caracter revelator., deoarece ele anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-le o nouă viziune. Aceste metafore nu plasticizează numai nişte fapte în măsura cerută de deficienţa numirii şi expresiei lor directe, ci ele suspendă înţelesuri şi proclamă altele. Metaforele revela­torii sunt cu totul de altă natură decît cele plasticizante pur şi simplu, şi au cu totul altă origine. Câtă vreme metaforele plasti­cizante rezultă, după cum văzurăm, dintr-un dezacord imanent al structurilor spirituale ale omului (dezacordul dintre concret şi abstracţiune), metaforele revelatorii rezultă din modul specific uman de a exista, din existenţa In orizontul misterului si al revelării. Metaforele revelatorii sunt întâiele simptome ale acestui mod specific de existenţă. Nu idealizăm de loc situaţia afirmînd că metaforele revelatorii mărturisesc şi ele tot despre un aspect antropologic, despre un aspect profund, dat deodată cu fiinţa omu­lui ca atare. Cât timp omul (încă nu de tot „om”) trăieşte în afară de mister, fără conştiinţa acestuia, într-o stare neturburată de echilibru paradisiac-animalic, el nu întrebuinţează decît metafora plasticizantă, cerută de dezacordul dintre concret şi abstracţiune. Metafora revelatorie începe în momentul cînd omul devine in adevăr „om”, adică în momentul cînd el se aşază în orizontul şi în dimensiunile misterului. Abia mai tîrziu ne vom face drum pînă la acel punct teoretic, de unde vom înţelege în toată adîncî-mea sa acest mod existenţial, specific uman, şi în ordinea acestor consideraţii valoarea, simptomatică a metaforei revelatorii. Precizăm deocamdată ca metafora are două izvoare cu totul dife­rite, care nu îngăduie nici o confuzie. Un izvor este însăşi consti­tuţia sau structura spirituală a omului, cu acel particular dezacord dintre concret şi abstracţiune. Al doilea izvor este un mod de a exista, care caracterizează pe om în toată plenitudinea dimensio­nala a spiritului său, ca „om”: existenţa întru mister. Pentru a familiariza cît mai mult pe cititori cu cele două tipuri de metafore, vom ilustra fiecare tip cu cîteva exemple culese la întîmplare din opera unui poet, al cărui nume nu importă. De altfel exemplele nu sunt alese pentru valoarea lor poetică, ci pentru a ilustra cele două clase posibile ale metaforei.

I. Metafore plasticizante.

Iată jocul „valurilor” la ţărmul mării:

„În joc cu piatra cîte-un val

şi-arată solzii de pe pîntec”.

Iată un „Septemvrie” în pădure:

„Prin ceasul verde-al pădurii

otrăvuri uitate adie”.

Iată „licuricii” în noapte:

„Licuricii cu lămpaşe

semne verzi dau spre oraşe

pentr-un tren care va trece…”

Iată „ploaia” într-un vechi oraş:

„Pe uliţi, subţire şi-naltă

ploaia umblă pe cataligi”.

Iată un „peisaj”:

„Zăboveşte prin rostul

grădinilor pajul,

Un zbor de lăstun

iscăleşte peisajul”.

II. Metafore revelatorii.

Iată misterul „somnului” tălmăcit într-o viziune:

„În somn sîngele meu ca un val

se trage din mine

înapoi în părinţi”.

Un mister revelat în legătură cu „Ninsoarea”:

„Cenuşa îngerilor arşi în ceruri

ne cade fulguind pe umeri, şi pe case”.

Iată o semnificaţie revelatorie a unui „Asfinţit marin”:

„Soarele, lacrima Domnului,

cade în mările somnului”.

Iată misterul vieţii apropiat de cel al morţii:

„Mamă — tu ai fost odat’ mormîntul meu, —

De ce îmi e aşa de teamă, mamă,

să părăsesc iar lumina?”

Nu dispunem de suficiente mijloace de expresie spre a sublinia cum se cuvine că felul metaforic de a vorbi despre lucruri nu este un fenomen periferial al psihologiei omului sau un ce întîmplător; felul metaforic rezultă inevitabil ca un corolar necesar din consti­tuţia şi existenţa specific umană. Se impune evident afirmaţia că metafora s-a iscat deodată cu omul. Modul metaforic nu este ceva ce ar putea să fie sau să nu fie; din moment ce omul şi-a de­clarat „omenia”, ca structură statornică şi ca mod existenţial imutabil, felul metaforic există cu aceeaşi persistentă intensitate, cu aceeaşi stringenţă declarată, ca şi omul însuşi. Geneza metafo­rei coincide cu geneza omului, şi face parte dintre simptomele permanente ale fenomenului om. Geneza metaforei nu este în consecinţă o problemă spre a fi soluţionată cu „datări”, sau prin condiţii speciale în dimensiunea timpului. Surprindem metafora într-o geneză permanentă ca să zicem aşa. Metafora s-a ivit, în clipa cînd s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea. structură şi acel mod de existenţă numite împreună „om”, şi se va ivi necurmat atîta timp cît omul va continua să ardă, ca o feştilă fără creştere şi fără scădere, în spaţii şi dincolo de spaţii, în timp şi dincolo de timp. Felul metaforic n-a apărut în cursul evoluţiei sau al istoriei umane; metafora este, logic şi real, anterioară isto­riei. Ea este simptomul unei permanenţe aproape atemporale. S-a pus de multe ori întrebarea, care este diferenţa specifică a omului faţă de animal, întrebarea îşi recîştigă, se pare, interesul,, ce i-l acordau cei vechi, care însă la un moment dat au devalori-zat-o prin soluţii, ce se pretau din cale afară la comic. Fapt e că s-au propus felurite formule. De la Aristotel a rămas faimoasa definiţie: „Omul este animalul politic”. Mai îndreptăţită decît oricare din formule nise pare aceasta a noastră, care nu e culeasă chiar la întîmplare de pe uliţele gîndului: „omul este animalul metaforizant”. Accentul, ce-l dorim pus pe epitetul „metaf ori/ant”, este însă destinat aproape să suprime animalitatea, ca termen de definiţie. Ceea ce ar însemna că în geneza metaforei trebuie să vedem o izbucnire a specificului uman în toată amploarea sa. Metafora, emanînd din cele două izvoare, e limitată, ca func­ţie spirituală, la cele ce rezultă din condiţiile, mai presus, de vicisitudinile timpului, ale genezei sale. 1. Ea e chemată sau să compenseze insuficienţele expresiei directe pentru un obiect, sau 2. să reveleze laturi şi semnificaţii ascunse, reale sau imaginare, ale unui obiect. Cînd nu face nici una nici alta, metafora poate fi un joc agreabil, sau vremelnic impus prin termenii unei situaţii date, dar e despoiată de o justificare mai adîncă si nu e necesară. Unei asemenea metafore, oricît de seducătoare, îi vom retrage din capul locului creditul. Metaforismul, care nu rezultă nici din con­stituţia, nici din modul existenţial specific uman, ci maicurînd din împrejurări cu totul accidentale sau chiar din hotărîrea caprici­oasă a omului, va reprezenta într-un fel sau altul totdeauna o anomalie. Una dintre aceste anomalii ale metaforismului este aceea produsă prin tabuizarea magică a obiectului. Metaforismul e dictat în acest caz de interdicţia voită din partea societăţii de a numi direct anume obiecte. Metaforismul acesta e stîrnit de exis­tenţa unei mentalităţi efemere, si e simptomul trecător al unei precise constelaţii sociologice. Foarte de aproape înrudit cu acest metaforism este cel produs prin tabuizarea „estetică” a obiectelor. Căci se poate în adevăr vorbi şi despre o asemenea tabuizare. In perioade de efervescenţă spirituală decadent-barocă, se întîmplă ca, din pretinse motive estetice, obiectul să fie oarecum supus unei interdicţii, unei adevărate tabuizări. Obiectul e înconjurat de o ciudată oprelişte, nemaiîiind îngăduit să fie arătat sau desco­perit prin expresia directă, ci numai prin circumscriere metafo­rică. Aceasta dintr-o pretinsă detaşare şi distanţare poetizantă faţă de obiect. Să ne gîndim la poezia lui Gongora. Ca exemple mai recente pot fi amintite unele metafore ale lui Mallarme, şi ale poeţilor care l-au urmat. E desigur în acest metaforism un exer­ciţiu intelectual interesant si uneori chiar un joc frumos, — dar atît. Iată „azurul” lui Mallarme:

…L’azur triomphe, et je l’entends qui chante

Dans les cloches. Mon âme, ii se f ait voix pour plus

Nous faire peur avec sa victoire mechante,

Et du metal vivant sort en bleus angelus!

„Azurul” e discompus aici în imagini, cum steaua e discompusă prin analiza spectrală într-un întreg curcubeu. Mallarme e legănat de credinţa că poate să redea misterul azurului pe această cale. Mallarme şi-a declarat de atîtea ori oroarea de anecdotă, se pare însă că anecdota se răzbună asupra acestei tentative de eliminare, furişîndu-se într-un fel între ultimile elemente, cu care operează poetul. Azurul devine un subiect viu care cîntă, care inspiră teamă, care-şi afirmă victoria şi se metamorfozează în vecernie albastră! Ce însufleţire forţată şi ce dramatizare inefi­cace! Mallarme făcea odată parnasienilor reproşul: „Les Parnas-siens prennent la chose entierement et la montrent. Par la ils manquent de mystere. Ils retirent aux esprits cette joie delicieuse de croire qu’ils creent. II doit y avoir de l’enigme en poesie”. Acest reproş făcut altora ni se pare un foarte preţios document, deoarece ne destăinuieşte ţinta spre care se îndrepta Mallarme. El voia misterul, fiindcă de fapt şi el l-a pierdut. Mallarme se credea în stare să-l refacă „metodic” prin discompunerea totală a obiectului în metafore excesive, prin tabuizarea obiectului. Dar metoda ni se pare că duce nu la trăirea adevărată a misterului, ci la un mister artificial, de retortă. Se crede îndeobşte că metoda mallarmeană ar reprezenta o invenţie epocală, fără precedent. Ori, cazuri similare există în poezia barocului de complicată arma­tură, dar nu mai puţin şi în literatura populară nescrisă. Cimili­turile reprezintă un joc intelectual analog. Nu facem o glumă de prost-gust afirmînd aceasta. Se constată chiar un fel de mallar-meism vechi de mii de ani şi exemple de asemenea natura ne oferă toată literatura nescrisă a popoarelor primitive, care ocolesc meta­foric obiectele tabu. Melanezienii circumscriu sexul feminin (orga­nul) prin cuvintele: „Pomul destinului care ucide sufletele mor­ţilor”. La insularii din Sumatra se găseşte un descîntec, în care „actul fecundării ” e descris prin cuvintele: „umbra care cade în mare”. O tabuizare de o clipă a obiectului, voită de dragul jocului intelectual, se găseşte în cimilituri. Obiectul e înlocuit de obicei printr-o metaforă depărtată, pentru ca ghicirea să nu fie prea les­nicioasă. Iată cîteva exemple din literatura populară românească:

Într-un vîrf de pai

Mănăstire de crai.

(Păianjenul)

În vîrf înflorit,

La mijloc uscat,

La rădăcină verde,

Cine are ochi îl vede.

(Cerul)

Am un viţeluş,

Sparge cu cornul

Drege cu coada. (Acul)

Sunt două păduri întinse

Două ape aprinse.

(Sprîncenele şi ochii)

Am două gheme negre:

Cît le-arunc,

Atît se duc.

(Ochii)

Găsim nu arar în cimilituri metafore de o incontestabilă splen­doare, dar metaforele acestea apropie totdeauna termeni excesiv de depărtaţi. Se simte numaidecît că metafora s-a detaşat de funcţia revelatoare firească şi s-a adaptat la scopul urmărit. Scopul cimiliturilor e în cele din urmă un simplu joc intelectual. Plăcerea, ce o prilejuieşte cimilitura, consistă în exerciţiul unor funcţiuni ca atare, aplicate asupra unei probleme de imaginaţie si de agerime în acelaşi timp. Metafora conţinută circumscrie obiec­tul, dar în loc să-l reveleze, tinde mai curînd a-l întuneca. Meta­forele, rezultînd dintr-o tabuizare, fie magică, fie estetică, fie intelectuală, a obiectului, iau o înfăţişare excesivă sau catacre-zică, cum ziceau grecii. Tabuizarea obiectului alterează deci func­ţia şi caracterul revelator al metaforei. Catacreza circumscrie, dar si întunecă obiectul. Cu ea se iveşte un fel de mister artificial sau mai bine zis un surogat de mister, în poezie bunăoară un Paul Valery nu e totdeauna străin de aceste mistere de laborator. Trădat de sensul firesc al misterelor cosmice, Valery şi le confecţi­onează de multe ori „metodic”. Cînd Paul Valery zice:

Tete complete et parfait diademe,

Je suis en toi le secret changement –

s-ar înţelege numai anevoie, că e vorba despre „Amiază”, dacă nu am avea o indicaţie anterioară precisă pentru această identificare a obiectului sub imaginile, care îl întunecă. Sau cînd acelaşi poet cîntă:

Tu procedes de l’âme, orgueil du labyrinthe.

Tu me portes du cceur cette goutte contrainte,

Cette distraction de mon suc precieux

Qui vient sacrifier mes ombres sur mes yeux,

Tendre libation de l’arriere-pensee!

D’une grotte de crainte au fond de moi creusee

Le sel mysterieux suinte muette l’eau.

D’ou nais-tu? Quel travail toujours triste et nouveau

Te tire avec retard…, de l’ombre amere?

el se dedă unei subtile construcţii de metafore extreme, pe sche­lăria aceluiaşi secret principiu, care e fără îndoială prezent şi în creaţia „cimiliturilor”. Fireşte că poetul nu uită să ne sară în ajutor, intercalînd în locul punctat de noi cuvîntul „larme”. Datorită acestei intercalări, procesiunea de imagini dobîndeşte o semnificaţie, dar desigur nu altfel decît înseşi cimiliturile, prin cuvintele scrise în paranteze şi de-a-ndaratelea sub ele. Cititorii au toată libertatea să adere, sau nu, la o estetică, sub unghiul căreia se poate afirma fără teamă de a fi contrazişi că cimilitura noastră populară despre păianjen:

„într-un vîrf de pai

mănăstire de crai”,

se aşază alături de cele mai autentice metafore vaieriene. Poate nu e chiar lipsit de interes să mai amintim fie şi în treacăt că vinul dintre gînditorii cei mai ageri, unul din logicienii cei mai avansaţi şi mai ireductibili în acelaşi timp ai secolului al XIX-lea, Fr. Brentano (un dascăl al lui Husserl) îşi umplea orele libere scornind „ghicitori”. (S-a publicat după moartea sa un volum întreg.) E fără îndoială simptomatică plăcerea, ce-o procură aces­tor spirite de logicieni absoluţi, surogatele de mistere, produse prin înlocuirea unui obiect printr-o catacreză.

Tabuizarea obiectului, fie magică, fie estetică, fie simplu inte­lectuală, conduce deci la ipertrofia şi alterarea metaforismului. Metafora în acest caz, ca o imagine alambicată, suplineşte un obiect, dar nu adaugă nimic faptelor în sine, nu încearcă să le descopere misterul de la spate, şi nu e nici imperios solicitată de un neajuns constituţional al spiritului uman. Metafora desprinsă din tabui-zarea obiectului are totdeauna ceva steril, întrucît ea n-are alt rost decît de a fi un duplicat al obiectului, un duplicat destinat să prefacă un obiect, oricum concret şi de o claritate sensibilă, într-un fel de falsă taină, prin mijlocul unei algebre de imagini. Nu putem scăpa prilejul fără de a atrage luarea-aminte că la mulţi poeţi contemporani metaforismul prezintă acest regretabil aspect.

Metaforele lor rezultă dintr-o interdicţie voită a expresiilor directe, adică dintr-o tabuizare estetică a obiectelor. Avem impresia, de altfel răbduriu controlată, că aceşti poeţi au pierdut sentimentul natural al misterului real, singura substanţă care aspiră la revelare prin metafore, şi care merită si cere acest efort. Ravagiile caren­ţei sunt îngrijorătoare. Aceşti poeţi sunt de obicei spirite raţio­naliste din cale afară, citadini dezabuzaţi, care pierzînd contactul neprefăcut cu misterul cosmic, îşi fabrică penibil de metodic un surogat. Precipitatul din retortă e botezat pe urmă „poezia erme­tică”. Metoda reţine atenţia în primul rînd ca un grav impas. Prin tabuizarea obiectului metafora e de fapt destituită din func­ţiile ei normale, cari sunt fie aceea de a plasticiza, fie aceea de a revela, dar nu aceea de a ţine loc de obiect dat. Un obiect dat însemnează prin aspectul său „dat” deja o revelaţie. Metafora e chemată să sporească volumul revelaţiei, adică să încerce o dezve­lire a laturei de la sine ascunsă a obiectului dat. A întuneca ulterior, şi încă voit, ceea ce e dat, însemnează de fapt a lua în răspăr pornirile şi drumul cel mai natural cu putinţă al spiritu­lui uman. A substitui obiectelor date nişte metafore abuzive nu e o faptă ce ar putea fi concepută drept moment serios şi rodnic în drumul spiritului. Iată o operaţie, care nu contează pentru spirit, deşi slujbaşii ei susţin sus si tare, că o săvîrşesc tocmai în numele spiritului. Operaţia nu duce decît la metafore fără mesaj. Acest uz metaforic are cel mult aspectele unui „joc”, ale unui joc cu reguli date şi cu trucuri, pe care şi le însuşeşte oricine de grabă prin autodresaj, dar nimic dintr-o necesitate organică. Să trecem la problema raportului dintre metaforă şi stil. Spu­neam că toate „poeticele” din lume înşiră printre mijloacele, prin care se constituie un stil, în primul rînd diversele variante ale metaforei. Evident, clasificarea în sine a acelor mărgăritare poate fi o ocupaţie interesantă şi de invidiat. Din parte-ne am încercat însă chiar de la început să prezentăm cititorilor metafora şi stilul drept termeni diferiţi, cari designează aspecte foarte distincte ale creaţiei artistice şi de cultură. Aşa cum ni se prezintă nouă lucru­rile în această filosofic a culturii, metaforicul si stilul sunt de fapt componentele polar-solidare ale unui act revelator, în orice caz ele sunt aspecte diferite ale creaţiei. Că metafora nu e propriu-zis unul din mijloacele, cu cari se creează stilul, se dovedeşte simplu prin aceea că metaforele înşile posedă cînd un stil, cînd altul. Metafora îşi schimbă stilul, nu mult mai altfel decît orice creaţie spirituală, de la epocă la epocă, în timpuri clasice metafora poartă faldurile altui stil, decît în timpuri baroce. Literatura bizantină oferă meditaţiei metafore de alt stil, decît literatura lui Shakes-peare. în poezia bizantină metafora se întrebuinţează mai ales pentru a scoate în transfigurat relief o lăture elevată, stihiala, a obiectului ; în drama shakespeareană metafora, adesea iperbolică, sporeşte conturul individual şi masivitatea zgrunţuroasă ale obiectului. Problema aceasta a stilului metaforelor îngăduie încă largi cercetări. Sunt timpuri cînd metaforele se clădesc în aşa fel că se aseamănă „întreguri” cu „întreguri”, pe baza unui minim de ase­mănare foarte abstractă, în lirica liturgică răsăriteană Maica Pre-cistă e numită bunăoară „casa Domnului”. Asemănarea pe teme iul căreia ia fiinţă metafora este aci numai împrejurarea că „femeia” şi „casa” pot fi deopotrivă spaţii închise, cari pot să cuprindă ceva; o trăsătură analogică de esenţă foarte abstractă, care declan­şează totuşi imaginaţia metaforică a poetului bizantin. Sunt timpuri, cînd metaforele nu se clădesc decît pe temeiul unui maxi­mum de asemănare între întregurile, apropiate unul de celălalt. în viaţa cotidiană, care te condamnă la platitudine, ţi se poate întîmpla să numeşti „vulpe” un anume exemplar uman, mai ales cînd persoana nu e numai vicleană, dar are şi fizionomia unei vulpi. Sau: căderea fulgilor de nea o poţi numi „o scuturare de pene”, desigur fără de vreun efort mai remarcabil al imaginaţiei. Suveica, ce poartă firul între termenii unei metafore, trebuie să consume aşadar distanţe, cînd mai mari, cînd mai mici. Aici e locul să mai amintim ceva şi despre „catacreză”. După cum se ştie pentru vechii greci catacreze erau metaforele abuzive, artificial consti­tuite prin termeni, ce nu prea pot fi conjugaţi, înzestraţi cu simţul de măsură prea cunoscut, grecii nu îngăduiau alăturări prea îndrăz­neţe. Sentimentul limitelor era foarte sever. Felul metaforelor era dictat mai ales de năzuinţa spre „tipizare”. Operaţie, pentru care mitologia cu arhetipurile ei furniza materialul necesar, sau centrele de cristalizare, ale imaginaţiei metaforice. Anacreon, vorbind despre greieri, îi aseamănă, în lipsa lor de griji si în ferici­rea lor, cu zeii. în timpuri baroce sau să zicem expresioniste dimpotrivă, catacreză devine aproape o regulă, un uz şi un impera­tiv normal, conştiinţa limitelor fiind foarte laxă. în asemenea tim­puri apropierea excesivă a termenilor disparaţi nu sperie pe ni­meni, şi nu pare niciodată prea temerară. Ceea ce pentru clasici ar fi un abuz acuzat, satisface pe omul barocului ca un lucru neted asimilabil. La unul dintre cei mai faimoşi.reprezentanţi ai baro­cului liric, la Marino (nasc. 1569) găsim asemenea metafore fără de frîu. într-o poezie a acestuia „Donna îşi usucă părul umed de suspinele îndrăgostitului la fereastră; dar nu soarele-i usucă părul, ci razele propriilor ei ochi”. Pentru sensibilitatea barocă, care se complace în forme debordante, imprecise şi în clarobscur, un abuz, metaforic aproape ca nici nu există, — sau dacă există, el începe, să zicem acolo, unde după judecată clasică s-a declarat deja de­menţa. Fapt e că criteriile catacrezei variază, omul fiind cînd mai îngăduitor, cînd mai puţin, faţă de isprăvile ei. Aceasta sporeşte argumentele în favoarea tezei noastre că metafora e impregnată de aspectele stilistice, cari sub unghi logic se deosebesc de „meta­foricul” în. sine. Metaforicul se produce prin însuşi actul transfe­rului sau conjugării termenilor, în vederea plasticizării sau a revelării; „stilul” metaforei naşte din categoriile abisale, ce se imprimă oricărei plăsmuiri a spiritului uman, oricărei creaţii de cultură, din adincurile inconştientului. Una din cele mai inte­resante şi învoalte înfloriri ale metaforicului este „mitul”. Dar un examen al mitului va vădi încă o dată acelaşi lucru: că „metafo­ricul” şi „stilul” sunt două aspecte diferite ale plăsmuirii spiri­tuale.

Omul, privit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie de două ori precară. El trăieşte de o parte într-o lume concretă, pe care cu mijloacele structural disponibile nu o poate exprima; şi el trăieşte de altă parte în orizontul misterului, pe care însă nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic comple­mentar, prin care se încearcă corectura acestei situaţii de două ori precară. Admiţând că situaţia aceasta a omului rezultă din chiar fiinţa şi existenţa sa specifică, suntem constrînsi să acceptăm şi teza despre rostul ontologic al metaforei ca moment complemen­tar al unor stări congenital precare. Metafora nu poate fi deci numai obiectul de cercetare şi de anliză al „poeticei” sau al „stilis­ticei”, ce figurează în programele şcolare; importanţa ei se proiec­tează imensă pe zările meditaţiei. Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a acestui destin, şi ca atare ea solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicei. (Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, 1937)

November 1, 2011 - Posted by | L. Blaga

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: